Păgânii și judecata

Judecata e o acțiune care ne este la îndemână fiecăruia dintre noi, deși suntem  sfătuiți, suntem educați  să gândim și să acționăm exact în opoziție. Ne sunt atât de bine cunoscute cuvintele ”mila biruiește judecata” sau ”nu judecați ca să nu fiți judecați, căci cu ce măsură judecați cu aceeași măsură veți fi judecați”, cuvinte care vin ca să ne încurajeze în a avea acest mod de gândire care nu se repede la a judeca și cu atât mai puțin la a da sentințe, la a arăta cu degetul, la a ”ține minte”. E însă parcă lipită de noi această ”slăbiciune” și găsim pentru ea suficiente scuze, așa încât să nu ne simțim prea acuzați atunci când o facem, ba chiar ne simțim îndreptățiți să o facem, dacă nu chiar considerăm că suntem datori, chemați, ”unși” să realizăm judecata. Această calitate nu este una la îndemână, accesibilă oricui, ci este una de sorginte supra umană, ce derivă mai degrabă de la îngeri sau chiar de la Dumnezeu. Nu te aștepți de la oricine să aibă puterea de a nu judeca, ci dimpotrivă, știm că astfel de oameni sunt rari, sunt speciali, sunt parcă pierduți printre noi din secole trecute. Acești oameni trebuie să fie într-o legătură specială cu cerul, cu spiritualitatea, cu Dumnezeu. Dar surprizele pot să apară…

Anunțuri

Pilda oului sau românul încă necorupt

Sunt în satul natal. Zi caldă de vară, oamenii prin curți și pe la porți se adăpostesc la umbra pomilor. Ici colo câte unul mai trebăluiește mărunțișuri. Într-o curte anume, două femei mai albite de ani se ceartă copilăresc. Motivul? Un ou! Da, un ou! Cu o lună în urmă una din ele a împrumutat de la cealaltă o cloșcă pentru pui. Timpul a trecut, puii au mai crescut iar cloșca își schimbă deja comportamentul. Azi a lipsit o vreme de la „vedere”, iar doamnele o suspectează că face iar ouă. Așa că verifică în ciubar și… da, are un ou mare, frumos, roșu! Proprietara cloștii ia oul și îl înmânează celeilalte. Aceasta refuză categoric: – „Nu, e oul tău, găina e a ta!” – „Ba e al tău, replică proprietara, pentru că găina e acum la tine, tu îi dai mâncare!” Discuția a ținut mult în termenii aceștia până când, în cele din urmă, una din ele cedează. Simplitate, cuviință, mulțumire, dreptate. Aceste calități mai împodobesc încă pe unii români. Despre mulți însă se vorbește și se adeverește că nu sunt așa. Ei ar lua oul, găina, pui crescuți de ea si poate ceva taxe… O țară va fi cu atât mai bună, mai prosperă, mai curată cu cât se înmulțesc oamenii cinstiți din ea!

Gustul intoleranței

Creștinul de azi are o presiune nouă asupra lui – intoleranța secularismului față de el (deși intoleranța la creștinism și valorile sale a tot existat în istorie, acum e nouă pentru că el, creștinismul, este majoritar în multe regiuni ale globului, așa că e ”absurd” ceea ce i se întâmplă). Foarte des aud și sunt implicat în discuții pe tema asta, și de fiecare dată se simte acel iz de frică, de anxietate, de nesiguranță pentru sine și pentru cei mici(deși, dacă am fi învățat din istoria evreilor, am fi descoperit că Altcineva poartă grija celor mici. Să ne amintim că cei mari s-au temut și au murit, iar piticii, au ajuns în țara promisă). Să revin la intoleranță. Ea ne intrigă foarte mult, și cred ca este normal, cel puțin într-o măsură. Dar vorba unui bun prieten: ”cât de toleranți suntem noi la intoleranță”? De ce ni se întâmplă nouă asta acum? De ce s-a întors roata așa? Poate pentru că trebuie să gustăm din ea! Dumnezeu, a cântărit toată intoleranța bisericii, a oamenilor care o compun (măcar ca instituție vorbind), și, cred eu, a zis: ”Oamenii aceștia nu înțeleg ce au făcut și ce fac!” Dacă ne gândim bine, în cursul nu foarte lung al istoriei, noi creștinii am fost foarte intoleranți. Am făcut-o cu alte ”credințe”, am făcut-o față de știință, artă, sport, filozofie,…, față de tot felul de ”nesupuneri” orânduite nu de Dumnezeu ci de ”sfânta biserică”. Și mai încoace privind, am făcut-o nu față de cei care păcătuiau (deși față de păcat se cere intoleranță, nu față de om), ci față de alți ”creștini”. Am făcut-o doar pentru că nu înțelegeau ca noi, doar pentru că nu veneau cu noi, pentru că nu puneau banii în aceeași pungă de colectă, sau nu frângeau aceeași pâine cu noi, sau foloseau alte game la cântecele lor. Cred că ne-a întrat în sânge actul ”înțepării”. Am fost și suntem intoleranți, iar acum, îi simțim gustul… din ce în ce mai intens. Și nu-l găsim dulce, ci înțepător, exact ca atitudinile noastre. Când am să pricep eu cuvintele Mântuitorului ”? Așa cum te iubești pe tine, așa să iubești pe ceilalți”. Sau vorba populară ”ceea ce ție nu îți place, altuia nu face”!

… Și ne iartă pe noi, Doamne!

Ploaia care va veni…

O piesă foarte bună, pentru o zi mai ploioasă, pe care v-o recomand cu zâmbet  🙂

A se asculta, și a se înțelege!

”Dar de câte ori, prieteni, n-am surâs cu întristare
Când speranțele păreau înșelătoare
Când necinstea și prostia și-ascundeau prin gropi norocul
Știți de câte ori, prieteni, le-am prins jocul