Irma, Maria și Milky Way

Uraganele nu sunt o noțiune nouă pentru noi, și cu atât mai puțin pentru locuitorii Americii centrale sau cei din estul Americi de Nord. Dar, în ultimele zile, ele au ocupat un spațiu important din spațiul media și din discuțiile noastre. Astăzi, urmărind o știre cu privire la ultimului urganan ”Maria”, de rang 5, ce lovește puternic pe insulele din Atlantic, am remarcat o asemănare izbitoare între imaginea unei galaxii precum Milky Way (Calea Lactee) și imaginea din satelit a unei astfel de furtuni tropicale. Să fie o pură coincidența? Citește în continuare „Irma, Maria și Milky Way”

Anunțuri

S-a golit…

Iți amintești ziua când ai descărcat mobila din mașină? Sau când ai coborât de la etaj cada aia veche, grea? Dar când aștepatai ore în șir să descarci un joc sau un film? Descărcările, golirile sunt acțiuni nu prea simple, care necesită efort considerabil, necesită hotărâre și răbdare. Cum e să golești o cisternă de apă? Dar un lac? Îți poți imagina cât de dramatică ar fi imaginea aceasta: să golești un ocean? Oare care e cel mai greu lucru, recipient, loc de golit? Știți care a fost cea mai mare golire din istoria universului? A avut loc acum peste 2000 de ani, pe teritoriul fostului Imperiu Roman, mai exact în Israelul de astăzi. Acolo, precizează un cronicar al vremii, Pavel, că ”Cel Ce, existând în chip de Dumnezeu, n-a considerat că a fi egalul lui Dumnezeu este un lucru ce trebuie apucat, ci s-a golit de Sine, luând chip de rob și devenind asemenea oamenilor” (Filipeni 2:7 NTR). El s-a golit de Sine! În altă traducere spune că s-a dezbrăcat de Sine, un verb la fel de dramatic. Ce descărcare, ce renunțare, ce mutare de forța, de ființă! Dumnezeu se golește pe Sine. EL cel nemăsurat, cel necuprins, El făuritorul a toate, El care este în toate și în care toate sunt așezate, El nemărginitul, nedefinitul, Cel fără început și fără sfârșit, El s-a golit! Și oare această ieșire din Sine unde s-a consumat? Ce a umplut în schimb? Oare pe noi, oamenii… ?!

Despre iubire

Un dialog frumos, între A. Pleșu și G. Liiceanu, dialog care demitizează, sau cel puțin încească să o facă, acest concept al ”iubirii”, aducându-l mai aproape de noi, oamenii de rând, muritorii impefecți, dar care totuși căutăm aproape inconștient perfecțiunea, desăvârșirea. Iubirea, act divin și uman în același timp. Iubirea, dincolo de fluturi și inimioare… Bucurați-vă de cuvinte și mai ales, bucurați-vă de iubire!

Păgânii și judecata

Judecata e o acțiune care ne este la îndemână fiecăruia dintre noi, deși suntem  sfătuiți, suntem educați  să gândim și să acționăm exact în opoziție. Ne sunt atât de bine cunoscute cuvintele ”mila biruiește judecata” sau ”nu judecați ca să nu fiți judecați, căci cu ce măsură judecați cu aceeași măsură veți fi judecați”, cuvinte care vin ca să ne încurajeze în a avea acest mod de gândire care nu se repede la a judeca și cu atât mai puțin la a da sentințe, la a arăta cu degetul, la a ”ține minte”. E însă parcă lipită de noi această ”slăbiciune” și găsim pentru ea suficiente scuze, așa încât să nu ne simțim prea acuzați atunci când o facem, ba chiar ne simțim îndreptățiți să o facem, dacă nu chiar considerăm că suntem datori, chemați, ”unși” să realizăm judecata. Această calitate nu este una la îndemână, accesibilă oricui, ci este una de sorginte supra umană, ce derivă mai degrabă de la îngeri sau chiar de la Dumnezeu. Nu te aștepți de la oricine să aibă puterea de a nu judeca, ci dimpotrivă, știm că astfel de oameni sunt rari, sunt speciali, sunt parcă pierduți printre noi din secole trecute. Acești oameni trebuie să fie într-o legătură specială cu cerul, cu spiritualitatea, cu Dumnezeu. Dar surprizele pot să apară… Citește în continuare „Păgânii și judecata”

Pilda oului sau românul încă necorupt

Sunt în satul natal. Zi caldă de vară, oamenii prin curți și pe la porți se adăpostesc la umbra pomilor. Ici colo câte unul mai trebăluiește mărunțișuri. Într-o curte anume, două femei mai albite de ani se ceartă copilăresc. Motivul? Un ou! Da, un ou! Cu o lună în urmă una din ele a împrumutat de la cealaltă o cloșcă pentru pui. Timpul a trecut, puii au mai crescut iar cloșca își schimbă deja comportamentul. Azi a lipsit o vreme de la „vedere”, iar doamnele o suspectează că face iar ouă. Așa că verifică în ciubar și… da, are un ou mare, frumos, roșu! Proprietara cloștii ia oul și îl înmânează celeilalte. Aceasta refuză categoric: – „Nu, e oul tău, găina e a ta!” – „Ba e al tău, replică proprietara, pentru că găina e acum la tine, tu îi dai mâncare!” Discuția a ținut mult în termenii aceștia până când, în cele din urmă, una din ele cedează. Simplitate, cuviință, mulțumire, dreptate. Aceste calități mai împodobesc încă pe unii români. Despre mulți însă se vorbește și se adeverește că nu sunt așa. Ei ar lua oul, găina, pui crescuți de ea si poate ceva taxe… O țară va fi cu atât mai bună, mai prosperă, mai curată cu cât se înmulțesc oamenii cinstiți din ea!

Paguba slujirii fără cunoaștere

Slujirea nu este mai importantă decât cunoașterea.
Mulți oameni au teama aceasta că nu au făcut suficient, sau chiar că nu au făcut nimic pentru Dumnezeu, și de aici pleacă dorința de a face mult și de multe ori nesăbuit, neînțelept și ne…cerut. S-a făcut mai multă pledoarie în bisericii pentru latura acțiunii decât pentru cea a cunoașterii. Oamenii au fost și sunt presați de lideri să facă, să fie activi, să ajute” , să mulțumească pe Dumnezeu lucrând pentru El, obosindu-se, oferind, făcând propagandă, judecând, luptând și chiar ucigând, toate din sinceritate, crezând că fac ceva plăcut înaintea lui Dumnezeu. Însăși Hristos remarcă despre acești oameni că ei ,chiar ucigând, cred că fac voia lui Dumnezeu.(Ioan 16:2) Explicația acestei porniri spre acțiune lipsită de discernământ, de înțelepciune o dă tot El în cuvintele imediat următoare: „Vor face aceste lucruri pentru că nu L-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe mine (Isus).” (16:3)
Nu pun la îndoială sinceritatea multor oameni, dar pot să mă îndoiesc de faptul că Dumnezeu le-ar fi cerut să facă una sau alta, ori că El s-ar supăra foarte tare dacă ei s-ar opri un pic din râvna lor, și mai mult mă îndoiesc că El ar rămâne „descoperit” în cazul opririi din activitate a unor „slujitori”. Poate nu ucidem la propriu, dar putem face o grămadă de alte grozăvii crezând că slujim lui Dumnezeu; putem cânta și recita adevăruri ne practicate de noi, putem propovădui principii de care nu ne lipim, putem transmite erezii, erori fatale, putem dezbina, judeca, elimina sau accepta persoane în mod greșit, putem lega sau dezlega, putem ruina credințe, speranțe, vieți, planuri. Toate cu sinceritate, cu râvna dar fără înțelepciune, fără cunoaștere temeinică.
Doamne, ajută-ne să te cunoaștem bine și să acționăm doar în voia și în gândul Tău!

Orizont scurt…

Oricât aș încerca, nu pot vedea departe; orizontul îmi este foarte scurt. Dacă însă, mi-aș vedea viața de undeva de mai sus, de deasupra axei timpului, probabil aș fi mult mai liniștit, aș aborda evenimentele cu mult mai multă tihnă. Dar nu pot… Nu-mi rămâne decât să am încredere că Cel care a așezat toate a făcut-o cu o desăvârșită înțelepciune, spre bine, al meu și al lumii, după Cuvântul dat (iar El nu minte). Deci trebuie să cred, să am încredere și să nu uit să fac asta!

IMG_1760

Oile de România – simbol sau nu…

E adevărat, oaia poate fi un simbol pentru români. Însă poporul român e ca o turmă fără păstor real. Această turmă nu are de-a face cu lideri care să le iubească, care să le protejeze, ci dimpotrivă cu lideri care se comportă ca niște „hoți și tâlhari” după cum însuși Hristos își permitea să se exprime. Ei se poartă ca niște păstori plătiți, care nu au inimă pentru oi și care s-ar dezice în orice moment de acestea. Nu au noțiunea sau ideea jertfei, dar o stăpânesc foarte bine pe cea a câștigului, a stoarcerii, a speculei. Și asta nu trebuie demonstrat… se vede în staul. Oile însă au partea lor de vină. Dacă Isus făcea observația că „oile nu merg deloc după un străin” sau „nu îl urmează”, în cazul nostru lucrurile stau cum mai rău. Oile poporului român se cam aliniază, urmează îndeaproape calea păstorilor falși, sunt complice la autodistrugere. Liderii turmei sunt de fapt tot niște oi, dintre oi, dar cu un comportament ceva mai „căpresc”. Ei se cățăra mai sus, se fac vizibili, behăie mai tare, împung și scuipă. Restul nu face altceva decât să îi invidieze, să le aștepte căderea, sau, dacă reușesc, să le urmeze calea. E nevoie de păstori care să fie dintr-o plămădeala mai aleasă decât turma, și de niște oi dispuse să asculte vocea care cheamă către pășuni bune și izvoare curate. Atunci nu va mai fi o problemă să fim reprzentați prin chipul unei oi…

P.S. Lămuritor este textul din Ioan 10.

Iosif – minoritar în comitet

Din păcate se întâmplă adesea, ca şi în Sinedriu de atunci , că în comitete, adunări generale, consilii sau câte forme decizionale mai sunt, că nu oamenii ca Iosif iau deciziile. Ei mai pot doar repara din umbră câte ceva. Însă decizia e luată de multe ori de cel dârz, cel tare la gură şi la cerbice, de vocea înaltă, de grupul agresiv. Dacă Sinedriul participă la condamnarea şi răstignirea lui Hristos, Iosif, parcă nepotrivit grupului, se duce să îi acorde cel puţin o înmormântare decentă.
Când grupul din care faci parte înfăptuieşte un rău, tu stai departe; apoi, dacă poţi face ceva bine în schimb, să repari ceva, acţionează! Aşa a lucrat Iosif. Acest om era altfel. El aştepta Împărăţia… în tot grupul acela de oameni rău intenţionaţi, care numai nu pricepeau scripturile, care nu cunoşteau pe Isus, care nu erau realmente interesați de cele spirituale, iată că el are puterea să fie diferit!
Iosif e omul pe care de multe ori îl alegem, intră printre ultimii pe listă în comitet sau parlament, dar care fiind caracterizat de fineţe, moderaţie, profunzime şi politeţe (calități nepotrivite funcțiilor precizate) nu poate face prea multe. De fapt nu e lăsat sau măcar întrebat. Şi atunci nu-i rămâne decât să lupte greu în umbră… Şi totuşi ceea ce face el contează!