Despre iubire

Un dialog frumos, între A. Pleșu și G. Liiceanu, dialog care demitizează, sau cel puțin încească să o facă, acest concept al ”iubirii”, aducându-l mai aproape de noi, oamenii de rând, muritorii impefecți, dar care totuși căutăm aproape inconștient perfecțiunea, desăvârșirea. Iubirea, act divin și uman în același timp. Iubirea, dincolo de fluturi și inimioare… Bucurați-vă de cuvinte și mai ales, bucurați-vă de iubire!

Păgânii și judecata

Judecata e o acțiune care ne este la îndemână fiecăruia dintre noi, deși suntem  sfătuiți, suntem educați  să gândim și să acționăm exact în opoziție. Ne sunt atât de bine cunoscute cuvintele ”mila biruiește judecata” sau ”nu judecați ca să nu fiți judecați, căci cu ce măsură judecați cu aceeași măsură veți fi judecați”, cuvinte care vin ca să ne încurajeze în a avea acest mod de gândire care nu se repede la a judeca și cu atât mai puțin la a da sentințe, la a arăta cu degetul, la a ”ține minte”. E însă parcă lipită de noi această ”slăbiciune” și găsim pentru ea suficiente scuze, așa încât să nu ne simțim prea acuzați atunci când o facem, ba chiar ne simțim îndreptățiți să o facem, dacă nu chiar considerăm că suntem datori, chemați, ”unși” să realizăm judecata. Această calitate nu este una la îndemână, accesibilă oricui, ci este una de sorginte supra umană, ce derivă mai degrabă de la îngeri sau chiar de la Dumnezeu. Nu te aștepți de la oricine să aibă puterea de a nu judeca, ci dimpotrivă, știm că astfel de oameni sunt rari, sunt speciali, sunt parcă pierduți printre noi din secole trecute. Acești oameni trebuie să fie într-o legătură specială cu cerul, cu spiritualitatea, cu Dumnezeu. Dar surprizele pot să apară… Citește în continuare „Păgânii și judecata”

Pilda oului sau românul încă necorupt

Sunt în satul natal. Zi caldă de vară, oamenii prin curți și pe la porți se adăpostesc la umbra pomilor. Ici colo câte unul mai trebăluiește mărunțișuri. Într-o curte anume, două femei mai albite de ani se ceartă copilăresc. Motivul? Un ou! Da, un ou! Cu o lună în urmă una din ele a împrumutat de la cealaltă o cloșcă pentru pui. Timpul a trecut, puii au mai crescut iar cloșca își schimbă deja comportamentul. Azi a lipsit o vreme de la „vedere”, iar doamnele o suspectează că face iar ouă. Așa că verifică în ciubar și… da, are un ou mare, frumos, roșu! Proprietara cloștii ia oul și îl înmânează celeilalte. Aceasta refuză categoric: – „Nu, e oul tău, găina e a ta!” – „Ba e al tău, replică proprietara, pentru că găina e acum la tine, tu îi dai mâncare!” Discuția a ținut mult în termenii aceștia până când, în cele din urmă, una din ele cedează. Simplitate, cuviință, mulțumire, dreptate. Aceste calități mai împodobesc încă pe unii români. Despre mulți însă se vorbește și se adeverește că nu sunt așa. Ei ar lua oul, găina, pui crescuți de ea si poate ceva taxe… O țară va fi cu atât mai bună, mai prosperă, mai curată cu cât se înmulțesc oamenii cinstiți din ea!

Paguba slujirii fără cunoaștere

Slujirea nu este mai importantă decât cunoașterea.
Mulți oameni au teama aceasta că nu au făcut suficient, sau chiar că nu au făcut nimic pentru Dumnezeu, și de aici pleacă dorința de a face mult și de multe ori nesăbuit, neînțelept și ne…cerut. S-a făcut mai multă pledoarie în bisericii pentru latura acțiunii decât pentru cea a cunoașterii. Oamenii au fost și sunt presați de lideri să facă, să fie activi, să ajute” , să mulțumească pe Dumnezeu lucrând pentru El, obosindu-se, oferind, făcând propagandă, judecând, luptând și chiar ucigând, toate din sinceritate, crezând că fac ceva plăcut înaintea lui Dumnezeu. Însăși Hristos remarcă despre acești oameni că ei ,chiar ucigând, cred că fac voia lui Dumnezeu.(Ioan 16:2) Explicația acestei porniri spre acțiune lipsită de discernământ, de înțelepciune o dă tot El în cuvintele imediat următoare: „Vor face aceste lucruri pentru că nu L-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe mine (Isus).” (16:3)
Nu pun la îndoială sinceritatea multor oameni, dar pot să mă îndoiesc de faptul că Dumnezeu le-ar fi cerut să facă una sau alta, ori că El s-ar supăra foarte tare dacă ei s-ar opri un pic din râvna lor, și mai mult mă îndoiesc că El ar rămâne „descoperit” în cazul opririi din activitate a unor „slujitori”. Poate nu ucidem la propriu, dar putem face o grămadă de alte grozăvii crezând că slujim lui Dumnezeu; putem cânta și recita adevăruri ne practicate de noi, putem propovădui principii de care nu ne lipim, putem transmite erezii, erori fatale, putem dezbina, judeca, elimina sau accepta persoane în mod greșit, putem lega sau dezlega, putem ruina credințe, speranțe, vieți, planuri. Toate cu sinceritate, cu râvna dar fără înțelepciune, fără cunoaștere temeinică.
Doamne, ajută-ne să te cunoaștem bine și să acționăm doar în voia și în gândul Tău!

Orizont scurt…

Oricât aș încerca, nu pot vedea departe; orizontul îmi este foarte scurt. Dacă însă, mi-aș vedea viața de undeva de mai sus, de deasupra axei timpului, probabil aș fi mult mai liniștit, aș aborda evenimentele cu mult mai multă tihnă. Dar nu pot… Nu-mi rămâne decât să am încredere că Cel care a așezat toate a făcut-o cu o desăvârșită înțelepciune, spre bine, al meu și al lumii, după Cuvântul dat (iar El nu minte). Deci trebuie să cred, să am încredere și să nu uit să fac asta!

IMG_1760

Oile de România – simbol sau nu…

E adevărat, oaia poate fi un simbol pentru români. Însă poporul român e ca o turmă fără păstor real. Această turmă nu are de-a face cu lideri care să le iubească, care să le protejeze, ci dimpotrivă cu lideri care se comportă ca niște „hoți și tâlhari” după cum însuși Hristos își permitea să se exprime. Ei se poartă ca niște păstori plătiți, care nu au inimă pentru oi și care s-ar dezice în orice moment de acestea. Nu au noțiunea sau ideea jertfei, dar o stăpânesc foarte bine pe cea a câștigului, a stoarcerii, a speculei. Și asta nu trebuie demonstrat… se vede în staul. Oile însă au partea lor de vină. Dacă Isus făcea observația că „oile nu merg deloc după un străin” sau „nu îl urmează”, în cazul nostru lucrurile stau cum mai rău. Oile poporului român se cam aliniază, urmează îndeaproape calea păstorilor falși, sunt complice la autodistrugere. Liderii turmei sunt de fapt tot niște oi, dintre oi, dar cu un comportament ceva mai „căpresc”. Ei se cățăra mai sus, se fac vizibili, behăie mai tare, împung și scuipă. Restul nu face altceva decât să îi invidieze, să le aștepte căderea, sau, dacă reușesc, să le urmeze calea. E nevoie de păstori care să fie dintr-o plămădeala mai aleasă decât turma, și de niște oi dispuse să asculte vocea care cheamă către pășuni bune și izvoare curate. Atunci nu va mai fi o problemă să fim reprzentați prin chipul unei oi…

P.S. Lămuritor este textul din Ioan 10.

Iosif – minoritar în comitet

Din păcate se întâmplă adesea, ca şi în Sinedriu de atunci , că în comitete, adunări generale, consilii sau câte forme decizionale mai sunt, că nu oamenii ca Iosif iau deciziile. Ei mai pot doar repara din umbră câte ceva. Însă decizia e luată de multe ori de cel dârz, cel tare la gură şi la cerbice, de vocea înaltă, de grupul agresiv. Dacă Sinedriul participă la condamnarea şi răstignirea lui Hristos, Iosif, parcă nepotrivit grupului, se duce să îi acorde cel puţin o înmormântare decentă.
Când grupul din care faci parte înfăptuieşte un rău, tu stai departe; apoi, dacă poţi face ceva bine în schimb, să repari ceva, acţionează! Aşa a lucrat Iosif. Acest om era altfel. El aştepta Împărăţia… în tot grupul acela de oameni rău intenţionaţi, care numai nu pricepeau scripturile, care nu cunoşteau pe Isus, care nu erau realmente interesați de cele spirituale, iată că el are puterea să fie diferit!
Iosif e omul pe care de multe ori îl alegem, intră printre ultimii pe listă în comitet sau parlament, dar care fiind caracterizat de fineţe, moderaţie, profunzime şi politeţe (calități nepotrivite funcțiilor precizate) nu poate face prea multe. De fapt nu e lăsat sau măcar întrebat. Şi atunci nu-i rămâne decât să lupte greu în umbră… Şi totuşi ceea ce face el contează!

Zacheu vs tânărul bogat

La doar câteva zile distanța, Isus se întâlnește cu două persoane importante ale Israelului, amândouă foarte bogate. Sunt cunoscuți ca tânărul bogat și Zacheu vameșul. Cerându-i-se să își vândă averea și să împartă banii săracilor, tânărul cu pricina se întristează adânc și se retrage. Renunțase la viața veșnică, însă încă nu pierduse bogățiile.  În contrast, Zacheu pare a nu fi legat de averea sa. Dimpotrivă, el este foarte liber și consideră că este mai necesară o reglare a vieții interioare decât o lipire de avuții, și renunță benevol la jumătate din ea. Asta e prima diferența care iese în evidența între ei: unul lipit bolnăvicios, celălalt liber. Apoi, Zacheu zice ”Dacă am înșelat pe cineva…” Adică el nu era apăsat în cuget de situații clare în care să fi înșelat pe careva, dar nici nu se lăuda sau se încredea în sine, în neprihănirea sa, așa că lasă loc unei posibile erori, în comparație cu tânărul bogat care a afirmat hotărât că a împlinit toate poruncile pe tot parcursul istoriei ce și-o putea aminti. Aceasta e a doua diferență dintre ei: unul mândru de propriile acțiuni, sigur pe neprihănire și dreptate personală, celălalt umil și dispus să își re-evalueze comportamentul, dispus să accepte că este loc de corijări. Astfel a intrat mântuirea în casa lui Zacheu pe când celălalt a plecat nesalvat. Iar Zacheu s-a îmbogățit cu o viața nouă, deplină pe când tânărul (conducător după Evanghelia lui Luca) a sărăcit cumplit.

Muntele – greșeli frecvente de abordare și corectarea lor

Din mulțimea traseelor pe care le-am făcut în grupuri mici sau mari am sesizat următoarele greșeli frecvente:
1. Lipsa pregătirii fizice și psihice;
2. Necunoașterea traseului, marcajelor (cunoașterea traseului te ajută să îl abordezi corect și eficient);
3. Gestionarea greșită a resurselor (apă, hrană, energie, suport psihic) cel mai des prin epuizarea mult prea rapidă a acestora.
4. Părăsirea grupului prin accelerare, încetinire exagerată, ieșire de pe potecă. Citește în continuare „Muntele – greșeli frecvente de abordare și corectarea lor”

Fără cuvinte

Cucerirea Ierihonului seamānă cu Învierea. Ambele vorbesc despre o trecere de pe un teritoriu pustiu, blesteman, fără viață într-altul al vieții, al binecuvântării şi al belşugului. Aceasta se face trecând Iordanul, trecând prin moarte la înviere, lăsând trecutul şi îmbrățişând viitorul. Trebuie să cadă nişte ziduri, zidurile cetăți „eu”, cetate care nu poate fi cucerită pentru a deveni un teritoriu al lui Dumnezeu decât aşa. Din toată istoria căderii Ierihonului cel mai mult m-a impresionat liniştea, ca atitudine primită prin poruncă, direct de la Dumnezeu. El le-a spus aşa: „Să nu strigaţi, să nu vi se audă vocile şi să nu vă iasă nici un cuvânt din gură, până în ziua când vă voi porunci să strigaţi! Aşadar doar atunci să strigaţi.” Mi-i imaginez pe toți acei oameni războinici, cu armele pe ei, păşind unul după altul, ocolind cetatea fără să scoată un cuvânt. 40.000 de luptători mărşăluiesc într-o linişte sfâşietoare. Se auzeau doar paşi, vântul şi pe alocuri trâmbițe. De ce toată această procesiune în linişte? De ce vroia Dumnezeu ca ei să nu scoată o vorbă? Nimeni! Cred că pentru a medita! Am ajuns la concluzia că orice cuvânt rostit e într-un fel pierdut. Nu mai este al tău, nu te mai roade pe tine, ci zboară oriunde, incontrolabil. Dar prin tācere, orice gând rămâne al tău, al meu. Ne macină, ne răscoleşte, ne expune pe noi nouă, ne înmoaie, ne întăreşte, ne doare şi ne vindecă. Când vorbeşti nu te mai auzi! Tăcerea ți se adresează personal. Tot alaiul acela de oameni mergea apăsat de gând şi împins de promisiune, de speranță. Toate episoadele din pustie se derulau în mintea lor, toate minunile lui Dumnezeu şi toate îndărătniciile lor le vorbea. Era tăcerea dinaintea cuceririi, exact ca tăcerea celor trei zile dinaintea învierii. Ceea ce lipseşte azi cel mai evident omenirii este tăcerea. Este liniştea exterioară sincronizată cu zumzetul interior. E expunerea la gând, la sine, la memorie, la conştiință. La sărbătorile noastre e multă gălagie, care „te fură” de la subiect. Astăzi, după atâtea milenii de la acel eveniment, recomand câteva clipe de tăcere care să se finalizeze cu strigătul biruinței… al biruinței lui Dumnezeu asupra zidurilor noastre. E strigătul învierii! Am vizitat în ziua învieri o catedrala impunătoare cu fast, cu lume multă, cu zgomot prea mult, apoi am găsit liniştea într-o mică capelă pentru rugăciune. Şi acolo am strigat înlăuntrul meu, ca să nu se piardă, un biruitor: „Hristos a înviat”!