Pilda oului sau românul încă necorupt

Sunt în satul natal. Zi caldă de vară, oamenii prin curți și pe la porți se adăpostesc la umbra pomilor. Ici colo câte unul mai trebăluiește mărunțișuri. Într-o curte anume, două femei mai albite de ani se ceartă copilăresc. Motivul? Un ou! Da, un ou! Cu o lună în urmă una din ele a împrumutat de la cealaltă o cloșcă pentru pui. Timpul a trecut, puii au mai crescut iar cloșca își schimbă deja comportamentul. Azi a lipsit o vreme de la „vedere”, iar doamnele o suspectează că face iar ouă. Așa că verifică în ciubar și… da, are un ou mare, frumos, roșu! Proprietara cloștii ia oul și îl înmânează celeilalte. Aceasta refuză categoric: – „Nu, e oul tău, găina e a ta!” – „Ba e al tău, replică proprietara, pentru că găina e acum la tine, tu îi dai mâncare!” Discuția a ținut mult în termenii aceștia până când, în cele din urmă, una din ele cedează. Simplitate, cuviință, mulțumire, dreptate. Aceste calități mai împodobesc încă pe unii români. Despre mulți însă se vorbește și se adeverește că nu sunt așa. Ei ar lua oul, găina, pui crescuți de ea si poate ceva taxe… O țară va fi cu atât mai bună, mai prosperă, mai curată cu cât se înmulțesc oamenii cinstiți din ea!

Anunțuri

Culmea vitezei

Culmea vitezei este să alergi singur şi să ieşi pe locul doi! Şi se poate! Chiar foarte mulți reuşesc. Atât de tare aleargă unii, încât reuşesc să se depărteze de ei înşişi, chiar până la a-şi pierde urma.

În consecința, cred că, pentru a te putea opri atât de bine încât să te ajungi pe tine din urmă, pentru a te „regăsi”, nu trebuie să atingi culmea opririi (deşi e necesară oprirea) ci trebuie să apelezi la culmea curajului! Asta pentru că cel mai tare ne temem de noi… probabil de asta reuşim să prindem şi o asemenea viteză când fugim de noi…

Anul nou, fără artificii – gând pentru cei care încă mă ”răsfoiesc”!

Artificiile sunt lumini false. Adevărat, sunt foarte colorate, se înalță iute (și se sting rapid), sunt însoțite de muzică, zgomot, aplauze dar sunt pasibile de incendiere. Pot carboniza subit toată materia și bucuria. Artificii le mai spunem la improvizațiile care au drept țintă înșelarea ”plăcută”, a privirii, devierea de la realitate și adevăr (una din definițiile dex-ului, cea la care fac referință in text este: ”procedeu (ingenios) folosit spre a împodobi sau a modifica realitatea; podoabă (inutilă)”. artEle vor să impresioneze, să atragă atenția, să exagereze, să aducă o pricină de laudă ”artificială”, să ascundă o carență (făcând-o uneori cu atât mai notabilă). Dar când viața e frumoasă în esență, când ”datul” te mulțumește, te împlinește, orice artificiu își pierde sensul, ba chiar ajunge să îți provoace disconfort. Când știi cine și ce ești, când ai înțeles unde te îndrepți, când te-ai întâlnit cu drumul tău, când l-ai recunoscut și acceptat, orice netezire artificială te nemulțumește, te depărtează de obiectiv și de tine (cele două se confundă). Citește în continuare „Anul nou, fără artificii – gând pentru cei care încă mă ”răsfoiesc”!”

Cod roșu pe toată România

Harta politică e doar o confirmare a faptul că, da, suntem trecuți pe cod roșu. Dar nu politic, cel puțin nu în primul rând. Totul pleacă de undeva de mult mai jos, dintr-o zonă mult mai profundă, mai intimă, mai ”personală”. Aș vrea să reușesc să le ordonez, dar nu mă văd în măsură. Așa că le iau pe rând, dar nu la rând. Educația? Cod roșu! Cu toții știm cum funcționează sistemul, fie că vorbim de cel preuniversitar, universitar sau post… Detaliile sunt aproape de prisos. Sănătatea? Să o spună cei care ajung prin spitale sau, dacă ar avea curaj, cei care lucrează în ele. Mass media ne mai scapă câte ceva, din când în când, doar ca să ne mai îngrozim nițel și ca să avem pe cine ne vărsa ura, revolta. Deci, tot cod roșu! Biserica? E instituție pe care aș fi vrut cumva să nu o condamn, pentru că ea ar trebui să aparțină Divinității, dar cum încep să am îndoieli, mă risc să o clasific tot la Cod Roșu… Evlavia, ajutorarea, Împărăția, modestia, moralitatea… subiecte uitate, termeni arhaici. Mass media? Știm prea bine ce promovează, și până la urmă nu-i condamn. Ei nu vor vinde decât ceea ce se cumpără, așa că avem cod roșu la ofertă și la piață. Familia? Mai este ea importantă? Are valoare? Este prețuită? Se investește în ea? Copiii care îmi vin la școală, într-un parcă prea mare procent mă avertizează: ”cod roșu”. Citește în continuare „Cod roșu pe toată România”

Gustul intoleranței

Creștinul de azi are o presiune nouă asupra lui – intoleranța secularismului față de el (deși intoleranța la creștinism și valorile sale a tot existat în istorie, acum e nouă pentru că el, creștinismul, este majoritar în multe regiuni ale globului, așa că e ”absurd” ceea ce i se întâmplă). Foarte des aud și sunt implicat în discuții pe tema asta, și de fiecare dată se simte acel iz de frică, de anxietate, de nesiguranță pentru sine și pentru cei mici(deși, dacă am fi învățat din istoria evreilor, am fi descoperit că Altcineva poartă grija celor mici. Să ne amintim că cei mari s-au temut și au murit, iar piticii, au ajuns în țara promisă). Să revin la intoleranță. Ea ne intrigă foarte mult, și cred ca este normal, cel puțin într-o măsură. Dar vorba unui bun prieten: ”cât de toleranți suntem noi la intoleranță”? De ce ni se întâmplă nouă asta acum? De ce s-a întors roata așa? Poate pentru că trebuie să gustăm din ea! Dumnezeu, a cântărit toată intoleranța bisericii, a oamenilor care o compun (măcar ca instituție vorbind), și, cred eu, a zis: ”Oamenii aceștia nu înțeleg ce au făcut și ce fac!” Dacă ne gândim bine, în cursul nu foarte lung al istoriei, noi creștinii am fost foarte intoleranți. Am făcut-o cu alte ”credințe”, am făcut-o față de știință, artă, sport, filozofie,…, față de tot felul de ”nesupuneri” orânduite nu de Dumnezeu ci de ”sfânta biserică”. Și mai încoace privind, am făcut-o nu față de cei care păcătuiau (deși față de păcat se cere intoleranță, nu față de om), ci față de alți ”creștini”. Am făcut-o doar pentru că nu înțelegeau ca noi, doar pentru că nu veneau cu noi, pentru că nu puneau banii în aceeași pungă de colectă, sau nu frângeau aceeași pâine cu noi, sau foloseau alte game la cântecele lor. Cred că ne-a întrat în sânge actul ”înțepării”. Am fost și suntem intoleranți, iar acum, îi simțim gustul… din ce în ce mai intens. Și nu-l găsim dulce, ci înțepător, exact ca atitudinile noastre. Când am să pricep eu cuvintele Mântuitorului ”? Așa cum te iubești pe tine, așa să iubești pe ceilalți”. Sau vorba populară ”ceea ce ție nu îți place, altuia nu face”!

… Și ne iartă pe noi, Doamne!

În haine de civil

Citeam zilele acestea un articol în care se preciza că polițiștii s-au îmbrăcat în haine de civil și au urmărit traficul. Sigur că au constatat că foarte mulți cetățeni nu respectă regulile de circulație, iar mulți pietoni au fost surprinși trecând strada neregulamentar. Până aici nimic nou sau surprinzător. Am auzit despre unii regi care făceau la fel. Se mascau, se deghizau în haine de țărani și o luau printre oameni să îi cunoască mai bine. Surprizele nu întârziau să apară. Adevărul este că, celor mai mulți oameni li se schimbă comportamentul în momentul în care observă că un superior se apropie de ei. În fabrici sau șantiere se fluieră: ”Vine șefu`!”. Și la scoală imaginea e aproape zilnică: ”Vine profu`!” Citește în continuare „În haine de civil”

A fi iubit…

… a fi iubit prețuiește mai mult decât aurul sau argintul! (proverb)
Ți-a dat cineva până acum semnalul că te iubește? A făcut gesturile unei persoane care te iubește? A spus cuvintele sau te-a privit ca și cum ar avea acest sentiment față de tine? Și cum ai reacționat?
Ooo, nu merit să fiu iubit! Am prea multe defecte…
Sau:”Hmmm, sigur urmărește ceva! Trebuie să fiu atent! Nimeni nu face nimic gratis, mai ales la nivelul acesta.”
Ori sufli în iaurt: ”Am mai pățit-o. Nu mă mai las amăgit. Iubirea curată, sinceră, deplină nu există!” Deși… mi-o doresc, am nevoie de ea. Citește în continuare „A fi iubit…”

Ce naștem?

Durerea cea mai mare se naște dintr-un act generalizat, considerat din păcate și cu durere a fi acum ”normalitate” – trădarea, înșelarea, ura omului. Bucuria cea mai mare se naște dintr-un aspect ce trebuia să fie ”normalitate”, dar este o raritate, o atitudine pe cale de dispariție – credincioșia, loialitatea, dragostea omului. Rezultă deci, că e ușor a naște bucurii, dar sunt mult prea multe dureri.

De ce?

Ești un model!!!

Tot mai puțină lume este dispusă să învețe…  Cauze? Posibil din mândrie, oboseală, ipocrizie, lipsă de motivație, comoditate și cu siguranță din lipsă de modele. De fapt, probabil că cei mai mulți învață de la modelele lor, care nu învață. Și ce pot învăța de acolo decât că…nu are rost să te chinui cu învățatul. Nu am curaj să exprim un procent al celor care cred că totuși sunt încă interesați de învățare(dezvoltare, creștere, etc.), dar mă tem că este unul mic, foarte mic. Astăzi m-am întrebat serios, dacă pentru atât de puține persoane mai este nevoie de modele?! Răspunsul meu: DA! E chiar mai important ca oricând! Dacă nici ei nu mai găsesc măcar ici colo câte un model la care să se poată raporta încrezători, atunci viitorul lor și al nostru, s-ar cufunda într-un întuneric tot mai gros.  Citește în continuare „Ești un model!!!”

În căruță

Mi s-a pus în față un drum și am fost pus într-o căruță. Drumul e lung, e în cea mai mare parte necunoscut, dar e un drum prin care descopăr și mă descopăr. Deși uneori viteza cu care merg e amețitoare, senzația este că prea greu, prea lent, prea superficial reușesc să cunosc. Ce știu însă e că această căruță nu e a mea, nici caii ce trag la ea. Am să o dau înapoi proprietarului sau, poate o voi păstra… Am grijă zilnic de ea. O repar, o ung, o spăl, o decorez, o las să se odihnească. Toate intevențiile mele asupra-i le fac cu bucuria de a o avea, dar și cu o resemnată liniște că o voi returna. Câte văi voi putea coborâ, câți munți voi putea urca, câte ploi o vor bate, sau cât soare o va usca nu știu. Oricum mă bucur de fiecare culme, de fiecare curbă, de praful pe care îl ridic în drum. Ce bine că am căruța asta!