Păgânii și judecata

Judecata e o acțiune care ne este la îndemână fiecăruia dintre noi, deși suntem  sfătuiți, suntem educați  să gândim și să acționăm exact în opoziție. Ne sunt atât de bine cunoscute cuvintele ”mila biruiește judecata” sau ”nu judecați ca să nu fiți judecați, căci cu ce măsură judecați cu aceeași măsură veți fi judecați”, cuvinte care vin ca să ne încurajeze în a avea acest mod de gândire care nu se repede la a judeca și cu atât mai puțin la a da sentințe, la a arăta cu degetul, la a ”ține minte”. E însă parcă lipită de noi această ”slăbiciune” și găsim pentru ea suficiente scuze, așa încât să nu ne simțim prea acuzați atunci când o facem, ba chiar ne simțim îndreptățiți să o facem, dacă nu chiar considerăm că suntem datori, chemați, ”unși” să realizăm judecata. Această calitate nu este una la îndemână, accesibilă oricui, ci este una de sorginte supra umană, ce derivă mai degrabă de la îngeri sau chiar de la Dumnezeu. Nu te aștepți de la oricine să aibă puterea de a nu judeca, ci dimpotrivă, știm că astfel de oameni sunt rari, sunt speciali, sunt parcă pierduți printre noi din secole trecute. Acești oameni trebuie să fie într-o legătură specială cu cerul, cu spiritualitatea, cu Dumnezeu. Dar surprizele pot să apară…

Paguba slujirii fără cunoaștere

Slujirea nu este mai importantă decât cunoașterea.
Mulți oameni au teama aceasta că nu au făcut suficient, sau chiar că nu au făcut nimic pentru Dumnezeu, și de aici pleacă dorința de a face mult și de multe ori nesăbuit, neînțelept și ne…cerut. S-a făcut mai multă pledoarie în bisericii pentru latura acțiunii decât pentru cea a cunoașterii. Oamenii au fost și sunt presați de lideri să facă, să fie activi, să ajute” , să mulțumească pe Dumnezeu lucrând pentru El, obosindu-se, oferind, făcând propagandă, judecând, luptând și chiar ucigând, toate din sinceritate, crezând că fac ceva plăcut înaintea lui Dumnezeu. Însăși Hristos remarcă despre acești oameni că ei ,chiar ucigând, cred că fac voia lui Dumnezeu.(Ioan 16:2) Explicația acestei porniri spre acțiune lipsită de discernământ, de înțelepciune o dă tot El în cuvintele imediat următoare: „Vor face aceste lucruri pentru că nu L-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe mine (Isus).” (16:3)
Nu pun la îndoială sinceritatea multor oameni, dar pot să mă îndoiesc de faptul că Dumnezeu le-ar fi cerut să facă una sau alta, ori că El s-ar supăra foarte tare dacă ei s-ar opri un pic din râvna lor, și mai mult mă îndoiesc că El ar rămâne „descoperit” în cazul opririi din activitate a unor „slujitori”. Poate nu ucidem la propriu, dar putem face o grămadă de alte grozăvii crezând că slujim lui Dumnezeu; putem cânta și recita adevăruri ne practicate de noi, putem propovădui principii de care nu ne lipim, putem transmite erezii, erori fatale, putem dezbina, judeca, elimina sau accepta persoane în mod greșit, putem lega sau dezlega, putem ruina credințe, speranțe, vieți, planuri. Toate cu sinceritate, cu râvna dar fără înțelepciune, fără cunoaștere temeinică.
Doamne, ajută-ne să te cunoaștem bine și să acționăm doar în voia și în gândul Tău!

Orizont scurt…

Oricât aș încerca, nu pot vedea departe; orizontul îmi este foarte scurt. Dacă însă, mi-aș vedea viața de undeva de mai sus, de deasupra axei timpului, probabil aș fi mult mai liniștit, aș aborda evenimentele cu mult mai multă tihnă. Dar nu pot… Nu-mi rămâne decât să am încredere că Cel care a așezat toate a făcut-o cu o desăvârșită înțelepciune, spre bine, al meu și al lumii, după Cuvântul dat (iar El nu minte). Deci trebuie să cred, să am încredere și să nu uit să fac asta!

Iosif – minoritar în comitet

Din păcate se întâmplă adesea, ca şi în Sinedriu de atunci , că în comitete, adunări generale, consilii sau câte forme decizionale mai sunt, că nu oamenii ca Iosif iau deciziile. Ei mai pot doar repara din umbră câte ceva. Însă decizia e luată de multe ori de cel dârz, cel tare la gură şi la cerbice, de vocea înaltă, de grupul agresiv. Dacă Sinedriul participă la condamnarea şi răstignirea lui Hristos, Iosif, parcă nepotrivit grupului, se duce să îi acorde cel puţin o înmormântare decentă.
Când grupul din care faci parte înfăptuieşte un rău, tu stai departe; apoi, dacă poţi face ceva bine în schimb, să repari ceva, acţionează! Aşa a lucrat Iosif. Acest om era altfel. El aştepta Împărăţia… în tot grupul acela de oameni rău intenţionaţi, care numai nu pricepeau scripturile, care nu cunoşteau pe Isus, care nu erau realmente interesați de cele spirituale, iată că el are puterea să fie diferit!
Iosif e omul pe care de multe ori îl alegem, intră printre ultimii pe listă în comitet sau parlament, dar care fiind caracterizat de fineţe, moderaţie, profunzime şi politeţe (calități nepotrivite funcțiilor precizate) nu poate face prea multe. De fapt nu e lăsat sau măcar întrebat. Şi atunci nu-i rămâne decât să lupte greu în umbră… Şi totuşi ceea ce face el contează!

Zacheu vs tânărul bogat

La doar câteva zile distanța, Isus se întâlnește cu două persoane importante ale Israelului, amândouă foarte bogate. Sunt cunoscuți ca tânărul bogat și Zacheu vameșul. Cerându-i-se să își vândă averea și să împartă banii săracilor, tânărul cu pricina se întristează adânc și se retrage. Renunțase la viața veșnică, însă încă nu pierduse bogățiile.  În contrast, Zacheu pare a nu fi legat de averea sa. Dimpotrivă, el este foarte liber și consideră că este mai necesară o reglare a vieții interioare decât o lipire de avuții, și renunță benevol la jumătate din ea. Asta e prima diferența care iese în evidența între ei: unul lipit bolnăvicios, celălalt liber. Apoi, Zacheu zice ”Dacă am înșelat pe cineva…” Adică el nu era apăsat în cuget de situații clare în care să fi înșelat pe careva, dar nici nu se lăuda sau se încredea în sine, în neprihănirea sa, așa că lasă loc unei posibile erori, în comparație cu tânărul bogat care a afirmat hotărât că a împlinit toate poruncile pe tot parcursul istoriei ce și-o putea aminti. Aceasta e a doua diferență dintre ei: unul mândru de propriile acțiuni, sigur pe neprihănire și dreptate personală, celălalt umil și dispus să își re-evalueze comportamentul, dispus să accepte că este loc de corijări. Astfel a intrat mântuirea în casa lui Zacheu pe când celălalt a plecat nesalvat. Iar Zacheu s-a îmbogățit cu o viața nouă, deplină pe când tânărul (conducător după Evanghelia lui Luca) a sărăcit cumplit.

Ne merge rău!

Vă sună cunoscută afirmația? Cred ca a ajuns un fel de reflex să afirmăm acest lucru, să îl credem și să ne comportăm în consecință. Aceste vorbe s-au răspândit la un moment dat și în poporul evreu, care se îndrepta spre locul promis. Numeri 11:1”După o vreme poporul a început să se plângă în auzul Domnului că-i merge rău…” Reacția Divinității? ” Domnul a auzit şi s-a aprins de mânie”. Două lucruri trebuie să reținem. Primul e că Domnul aude, iar al doilea e că această afirmație poate să supere sau chiar să mânie pe Dumnezeu.

Ce i-a determinat pe evrei să zică asta?

Măgărița

Pentru că pe vremea lui, adică acum 6000 ani în urmă, nu puteai opta pentru  alt mijloc de transport personal decât între cămilă, cal sau măgar, un tânăr, nu foarte înstărit, și-a luat o măgăriță. Și a găsit una deosebită, care a fost sănătoasă și i-a slujit mulți ani, așa încât între ea și stăpân s-a realizat o conexiune specială. Ori de câte ori el dorea să pornească la drum, ea își oferea cu bucurie și credincioșie spinarea, iar el pornea cu liniștea că animalul său își va duce la bun final călătoria, așa cum o făcuse de atâtea și atâtea ori. Doar că, într-o zi parcă dată pe dos, aceasta refuză comenzile. Deodată se abate din drum, aiurea pe câmpuri. Stăpânul se vede nevoit pentru întâia oară să corijeze animalul și îi aplică câteva lovituri. Ciudat… după ani de zile, măgărița se comportă neadecvat. Cu chiu cu vai o readuce pe drum, dar într-o strâmtoare între ziduri aceasta îi prinde prinde piciorul și provoacă rănirea stăpânului. Furios, o lovește din nou, dar nu se întreabă: ”De ce nu mă mai ascultă acest animal care era atât de supus”?!  Mai rău, după câteva momente, măgărița se așează și refuză definitiv să se mai deplaseze. Stăpânul își iese din minți, pune mâna pe un băț și lovește în biata măgărița până când aceasta… prinde glas. Și nedumerită, apăsată, neînțeleasă întreabă: ”Ce ţi-am făcut de m-ai bătut de trei ori? … Nu sunt eu măgăriţa ta pe care ai călărit din zilele tinereţii tale până astăzi? Am eu obiceiul să mă port astfel?”

Și în momentul acela, omului nostru i se deschid ochii, și vede înainte un înger al Domnului ce stătea cu sabia scoasă, pregătit să aducă un mesaj.

Așa vrea mama

Doamna Zebedei ia atitudine cu privire la viitorul copiilor ei. Cei doi fii din ilustrata lui Matei, erau mari, erau oameni în toată puterea și totuși, cu mama lângă ei, sau mai degrabă cu ei pe lângă mama care avea o dorință pornesc spre noul lider. Evanghelistul relatează că era cerința ei specială ca cei doi să fie oameni mari, de prim rang în Împărăția noului Învățător. Așa vrea mama. Ea decide, ea visează, ea acționează, ea vorbește, ea pune pilele, ea aranjează lucrurile așa încât fii ei să împlinească visurile ei. Iar ei au consimțit la aceasta și au cedat libertatea în mâinile ei. Mame, tați, părinți care au dorința puternică de a conduce copiii, spre cele mai „bune poziții”. Dar de câte ori sub aceste visuri se ascunde egoism, frică, dorință de putere, manipulare, complex de inferioritate? Sunt de acord și apreciez părinții care doresc și fac cel mai „bun bine” pentru copiii lor, dar până unde se poate merge? Când pierde copilul libertatea să se dezvolte ca individ de sine stătător, liber de a gândi și acționa, capabil și responsabil să răspundă de propriile decizii, cu capacitate de luptă, cu ambiție, cu independență, cu bucuria vieții, cu gustul înfrângerii și al victoriei pe buze? În cazul unor copii, din păcate, răspunsul este ”probabil niciodată”.

Ferice ≠Bravo

De câte ori am zis în mintea noastră sau chiar am verbalizat un ”BRAVO” atunci când cuvintele unei persoane ni s-au părut dumnezeiești, venite parcă direct de la Cel Preaînalt? Asta e reacția imediată a noastră. Noi apreciem de multe ori oamenii pentru spiritualitatea lor, a mesajelor sau a răspunsurilor înțelepte, însă Isus face un lucru foarte interesant: El zice că nu e meritul omului, că nu carnea și sângele, adică nu abilitățile constructive sau cele antrenate sunt relevante, ci hăruirea, descoperirea de la Dumnezeu. Când acesta își întrebase ucenicii ce credeau despre El, cine este, fiecare se dădea cu părerea într-un fel sau altul. Petru, după relatarea lui Matei (16:16), remarcă: ”Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” Parcă îi văd pe colegii lui plini de admirație pentru spusele lui Petru, pentru curajul lui, pentru înțelepciunea dobândită. Dar Isus adaugă imediat: ”Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea și sângele ți-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri”!

Pescuitul interzis pentru Iuda

Pus în situația de a face rost urgent de ceva bani, Isus îl trimite la pescuit pe Petru. Era pescar, se mișca repede, dar cred că el a fost ales și pus la treabă din alt motiv. Probabil că dacă l-ar fi trimis pe Iuda să aducă banul din gura peștelui, acesta ar fi dat peștele pe dos poate, poate mai scotea un ban, sau ar fi stat toată ziua la pescuit, că doar nu o fi cel cu ban în gură o excepție. Așa că, nu-l alege pe Iuda. Era prea legat de gândul câștigului. Dacă am avea putere să producem la discreție valori monetare, oare ce am face? Cum am abuza de acest lucru? Dacă descoperi un ”pont” din care ies bani frumoși, cât ”storci” de acolo? Când poți spune: ”Ajunge!”? Isus ar fi putut să scoată bani din pești și să dea la toți săracii, la ucenici, la familie, etc. Totuși nu o face! El avea aici alte scopuri, alte căi, alte socoteli. Dacă ar fi să privesc la mine, eu când voi reuși să văd viața, mersul și rostul lucrurilor așa cum Dumnezeu le vede? Mulțumirea, cumpătarea, suficiența materială, când vor deveni trăsături indentificatoare pentru mine?
Cum s-a raportat Isus la bani: Din Matei 17 înțeleg asta:
1. Nu aveau (El și Petru) nici măcar banii de dat la Templu.
2. A dat, deși se pare că nu I se putea imputa ca nu a dat.
3. Deși pare a fi o metodă la discreție, Isus și Petru nu fac rost decât de acea sumă necesară plății taxei, și rămân din nou, descoperiți financiar.
4.Nu știu dacă sunt capabil să ma raportez acum, așa, la valorile materiale…