Valea Caselor

Ascunse în văile Carpaților, câteva frânturi de rai se lasă încă călcate de tot muritorul. Îngerii sunt aici și veghează, dar nu cu sabia, ci cu razele calde de lumină. Urechea fină poate auzi și acum șoptitul divin, iar timpul, deși a lăsat urme vizibile, pare a fi totuși mai blând, mai încet, mai îngăduitor.

 

Anunțuri

De dor

Nu ți-am scria de mult…
Aș minți dacă aș zice că am fost mereu cu gândul la tine.
Îmi aminteam de tine când și când, în clipele în care viteza cu care alergam era atât de mare încât aveam impresia că stau! Dar scena se mișca imediat, pe alt cadru, și te uitam. De ce nu-ți scriu? Pentru că m-am împrăștiat între oameni, printre oameni și în oameni, dar probabil cel mai mult printre… Te miri că te salut? O fac din mers. Sunt la volan… poate. Paaaa, trebuie să plec! Speri să revin…

Irma, Maria și Milky Way

Uraganele nu sunt o noțiune nouă pentru noi, și cu atât mai puțin pentru locuitorii Americii centrale sau cei din estul Americi de Nord. Dar, în ultimele zile, ele au ocupat un spațiu important din spațiul media și din discuțiile noastre. Astăzi, urmărind o știre cu privire la ultimului urganan ”Maria”, de rang 5, ce lovește puternic pe insulele din Atlantic, am remarcat o asemănare izbitoare între imaginea unei galaxii precum Milky Way (Calea Lactee) și imaginea din satelit a unei astfel de furtuni tropicale. Să fie o pură coincidența? Citește în continuare „Irma, Maria și Milky Way”

Masivul Suhard

Sambătă, 26 august, am avut parte de o potecă insorită în drumeția făcută pe Suhard, potrivită cu urarea montaniazilor. A fost poate un pic prea insorită. Abia la oră 12.00 am reușit, impreună cu incă vreo 30 de iubitori ai muntelui, să pornim de la Mănăstirea Ciocănesti (Schitul Suhard) spre Vatra Dornei. Eram deja la cota 1380m. De acolo doream să parcurgem traseul de creastă, trecând pe vârfurile Fărăoane și Oușorul. După 30 min de urcare găsim un indicator încurajator: Vatra Dornei (pe linie albastră) 8-9 h. Am sperat că e gresit 🙂
Timpul insă a trecut repede în prima parte a zilei. Am făcut repede pașii povestind cu oricare, culegând afine sau merișoare, imortalizând scene parcă rupte din răi. După 2 ore urcăm deja Vf. Fărăoane (1715m). Deși vârful este plin de jnepeni, avem în partea sudică acces facil pe o pajiște alpină, iar câteva stânci ne dau posibilitatea să observăm orizontul roată împrejur. Spre nord e valea Bistriței cu satul Ciocănesti și mai departe Obcinele Bucovinei. Mai departe spre est se vede Rarăul, Giumalăul, Pietrosul Bistriței. Citește în continuare „Masivul Suhard”

S-a golit…

Iți amintești ziua când ai descărcat mobila din mașină? Sau când ai coborât de la etaj cada aia veche, grea? Dar când aștepatai ore în șir să descarci un joc sau un film? Descărcările, golirile sunt acțiuni nu prea simple, care necesită efort considerabil, necesită hotărâre și răbdare. Cum e să golești o cisternă de apă? Dar un lac? Îți poți imagina cât de dramatică ar fi imaginea aceasta: să golești un ocean? Oare care e cel mai greu lucru, recipient, loc de golit? Știți care a fost cea mai mare golire din istoria universului? A avut loc acum peste 2000 de ani, pe teritoriul fostului Imperiu Roman, mai exact în Israelul de astăzi. Acolo, precizează un cronicar al vremii, Pavel, că ”Cel Ce, existând în chip de Dumnezeu, n-a considerat că a fi egalul lui Dumnezeu este un lucru ce trebuie apucat, ci s-a golit de Sine, luând chip de rob și devenind asemenea oamenilor” (Filipeni 2:7 NTR). El s-a golit de Sine! În altă traducere spune că s-a dezbrăcat de Sine, un verb la fel de dramatic. Ce descărcare, ce renunțare, ce mutare de forța, de ființă! Dumnezeu se golește pe Sine. EL cel nemăsurat, cel necuprins, El făuritorul a toate, El care este în toate și în care toate sunt așezate, El nemărginitul, nedefinitul, Cel fără început și fără sfârșit, El s-a golit! Și oare această ieșire din Sine unde s-a consumat? Ce a umplut în schimb? Oare pe noi, oamenii… ?!

Despre iubire

Un dialog frumos, între A. Pleșu și G. Liiceanu, dialog care demitizează, sau cel puțin încească să o facă, acest concept al ”iubirii”, aducându-l mai aproape de noi, oamenii de rând, muritorii impefecți, dar care totuși căutăm aproape inconștient perfecțiunea, desăvârșirea. Iubirea, act divin și uman în același timp. Iubirea, dincolo de fluturi și inimioare… Bucurați-vă de cuvinte și mai ales, bucurați-vă de iubire!

Păgânii și judecata

Judecata e o acțiune care ne este la îndemână fiecăruia dintre noi, deși suntem  sfătuiți, suntem educați  să gândim și să acționăm exact în opoziție. Ne sunt atât de bine cunoscute cuvintele ”mila biruiește judecata” sau ”nu judecați ca să nu fiți judecați, căci cu ce măsură judecați cu aceeași măsură veți fi judecați”, cuvinte care vin ca să ne încurajeze în a avea acest mod de gândire care nu se repede la a judeca și cu atât mai puțin la a da sentințe, la a arăta cu degetul, la a ”ține minte”. E însă parcă lipită de noi această ”slăbiciune” și găsim pentru ea suficiente scuze, așa încât să nu ne simțim prea acuzați atunci când o facem, ba chiar ne simțim îndreptățiți să o facem, dacă nu chiar considerăm că suntem datori, chemați, ”unși” să realizăm judecata. Această calitate nu este una la îndemână, accesibilă oricui, ci este una de sorginte supra umană, ce derivă mai degrabă de la îngeri sau chiar de la Dumnezeu. Nu te aștepți de la oricine să aibă puterea de a nu judeca, ci dimpotrivă, știm că astfel de oameni sunt rari, sunt speciali, sunt parcă pierduți printre noi din secole trecute. Acești oameni trebuie să fie într-o legătură specială cu cerul, cu spiritualitatea, cu Dumnezeu. Dar surprizele pot să apară… Citește în continuare „Păgânii și judecata”

Pilda oului sau românul încă necorupt

Sunt în satul natal. Zi caldă de vară, oamenii prin curți și pe la porți se adăpostesc la umbra pomilor. Ici colo câte unul mai trebăluiește mărunțișuri. Într-o curte anume, două femei mai albite de ani se ceartă copilăresc. Motivul? Un ou! Da, un ou! Cu o lună în urmă una din ele a împrumutat de la cealaltă o cloșcă pentru pui. Timpul a trecut, puii au mai crescut iar cloșca își schimbă deja comportamentul. Azi a lipsit o vreme de la „vedere”, iar doamnele o suspectează că face iar ouă. Așa că verifică în ciubar și… da, are un ou mare, frumos, roșu! Proprietara cloștii ia oul și îl înmânează celeilalte. Aceasta refuză categoric: – „Nu, e oul tău, găina e a ta!” – „Ba e al tău, replică proprietara, pentru că găina e acum la tine, tu îi dai mâncare!” Discuția a ținut mult în termenii aceștia până când, în cele din urmă, una din ele cedează. Simplitate, cuviință, mulțumire, dreptate. Aceste calități mai împodobesc încă pe unii români. Despre mulți însă se vorbește și se adeverește că nu sunt așa. Ei ar lua oul, găina, pui crescuți de ea si poate ceva taxe… O țară va fi cu atât mai bună, mai prosperă, mai curată cu cât se înmulțesc oamenii cinstiți din ea!

Sucevița – mănăstirea verde

Fiecare din mănăstirile Bucovinene are pe fundalul picturilor exterioare o culoare predominantă, de fond. Sucevița e recunoscută pentru culoare verde, culoare ce pare a fi inspirată de la dealurile cu pășuni sau păduri ce o înconjoară. Pe timpul verii, această vale ce adăpostește satul, acum stațiune turistică, în care se încadrează atât de bine mănăstirea, poate fi admirată de pe ambele direcții: fie de pe Dealul Neagu (versantul nordic), fie de pe Furcoi (vesrsantul sudic). Pentru cine dorește, se pot face câteva drumeții deosebite prin pădure cu ”finish-ul” în aceste puncte de belvedere, ori, pentru cei mai puțin dispuși la efort, se poate face urcarea direct de lângă mănăstire.

IMG_2024 Citește în continuare „Sucevița – mănăstirea verde”