Așa vrea mama

Doamna Zebedei ia atitudine cu privire la viitorul copiilor ei. Cei doi fii din ilustrata lui Matei, erau mari, erau oameni în toată puterea și totuși, cu mama lângă ei, sau mai degrabă cu ei pe lângă mama care avea o dorință pornesc spre noul lider. Evanghelistul relatează că era cerința ei specială ca cei doi să fie oameni mari, de prim rang în Împărăția noului Învățător. Așa vrea mama. Ea decide, ea visează, ea acționează, ea vorbește, ea pune pilele, ea aranjează lucrurile așa încât fii ei să împlinească visurile ei. Iar ei au consimțit la aceasta și au cedat libertatea în mâinile ei. Mame, tați, părinți care au dorința puternică de a conduce copiii, spre cele mai „bune poziții”. Dar de câte ori sub aceste visuri se ascunde egoism, frică, dorință de putere, manipulare, complex de inferioritate? Sunt de acord și apreciez părinții care doresc și fac cel mai „bun bine” pentru copiii lor, dar până unde se poate merge? Când pierde copilul libertatea să se dezvolte ca individ de sine stătător, liber de a gândi și acționa, capabil și responsabil să răspundă de propriile decizii, cu capacitate de luptă, cu ambiție, cu independență, cu bucuria vieții, cu gustul înfrângerii și al victoriei pe buze? În cazul unor copii, din păcate, răspunsul este ”probabil niciodată”.

Ferice ≠Bravo

De câte ori am zis în mintea noastră sau chiar am verbalizat un ”BRAVO” atunci când cuvintele unei persoane ni s-au părut dumnezeiești, venite parcă direct de la Cel Preaînalt? Asta e reacția imediată a noastră. Noi apreciem de multe ori oamenii pentru spiritualitatea lor, a mesajelor sau a răspunsurilor înțelepte, însă Isus face un lucru foarte interesant: El zice că nu e meritul omului, că nu carnea și sângele, adică nu abilitățile constructive sau cele antrenate sunt relevante, ci hăruirea, descoperirea de la Dumnezeu. Când acesta își întrebase ucenicii ce credeau despre El, cine este, fiecare se dădea cu părerea într-un fel sau altul. Petru, după relatarea lui Matei (16:16), remarcă: ”Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” Parcă îi văd pe colegii lui plini de admirație pentru spusele lui Petru, pentru curajul lui, pentru înțelepciunea dobândită. Dar Isus adaugă imediat: ”Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea și sângele ți-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri”! Citește în continuare „Ferice ≠Bravo”

Legalizarea furtului

Se iese în stradă în număr mare pentru că interesele perfide ale unor „aleși” caută legalizarea unor hoții în raport cu legea normală. Ei doresc, și pe lângă ei câți alții, să legalizeze hoția. Ei bine, dacă furtul, până la un plafon valoric dat, ar fi legalizat, ce aș face eu? Tu ce ai face? Acoperit de lege, aș fura? Niște oameni au întrebat pe Isus dacă e „legal” divorțul, iar El a spus că Dumnezeu a intenționat să Nu accepte această practică,la care ei au argumentat cu faptul că Moise a dat voie ca bărbatul să dea o carte de despărțire(Moise era cel mai important învățător, prooroc și aducătorul legii, deci putea și trebuia să fie ascultat). Isus însă le zice:” Din pricina împietririi inimii voastre v-a dat voie să faceți așa!”
Revenind la întrebarea de mai sus, dacă s-ar aproba prin legi de stat acțiuni care sunt acceptate „nelegiuiri” undeva în cel mai ascuns loc al conștiinței mele, ce aș face? Aș folosi portița, aș specula momentul, sau mi-aș păstra conștiința curată, călcând pe pornirea de moment spre biruința sinelui? Îmi amintesc de filmul „The purge”. El pune în scenă o societate în care 364 de zile nu ai voie să faci rău, dar o zi pe an ai dreptul sa faci orice, oricum, totul fiind legal: ”12-hour period in which any and all crime is legalized”. Un fel de România propusă de guvernanții noștri. Citește în continuare „Legalizarea furtului”

Pescuitul interzis pentru Iuda

Pus în situația de a face rost urgent de ceva bani, Isus îl trimite la pescuit pe Petru. Era pescar, se mișca repede, dar cred că el a fost ales și pus la treabă din alt motiv. Probabil că dacă l-ar fi trimis pe Iuda să aducă banul din gura peștelui, acesta ar fi dat peștele pe dos poate, poate mai scotea un ban, sau ar fi stat toată ziua la pescuit, că doar nu o fi cel cu ban în gură o excepție. Așa că, nu-l alege pe Iuda. Era prea legat de gândul câștigului. Dacă am avea putere să producem la discreție valori monetare, oare ce am face? Cum am abuza de acest lucru? Dacă descoperi un ”pont” din care ies bani frumoși, cât ”storci” de acolo? Când poți spune: ”Ajunge!”? Isus ar fi putut să scoată bani din pești și să dea la toți săracii, la ucenici, la familie, etc. Totuși nu o face! El avea aici alte scopuri, alte căi, alte socoteli. Dacă ar fi să privesc la mine, eu când voi reuși să văd viața, mersul și rostul lucrurilor așa cum Dumnezeu le vede? Mulțumirea, cumpătarea, suficiența materială, când vor deveni trăsături indentificatoare pentru mine?
Cum s-a raportat Isus la bani: Din Matei 17 înțeleg asta:
1. Nu aveau (El și Petru) nici măcar banii de dat la Templu.
2. A dat, deși se pare că nu I se putea imputa ca nu a dat.
3. Deși pare a fi o metodă la discreție, Isus și Petru nu fac rost decât de acea sumă necesară plății taxei, și rămân din nou, descoperiți financiar.
4.Nu știu dacă sunt capabil să ma raportez acum, așa, la valorile materiale…

Cerul roșu…

Despre ce vorbește cerul roșu? Pentru cei mai mulți despre vreme, despre manifestarea  climei locale pentru următoarele ore sau zile. Așa ”citeau” evreii altădată, așa citesc și oamenii de azi. Tâlcuirea antică a cerului roșu suna așa:”Când se înserează, voi spuneţi: «Va fi vreme bună, pentru că cerul este roşu învăpăiat! Iar dimineaţa, spuneţi: «Astăzi va fi furtună, pentru că cerul este roşu întunecat!”(Matei 16:2,3)img_7601p

Isus adresează această întrebare referitoare la cerul roșu unor oamenii care deși vedeau toate minunile Sale, mai doreau un semn, o dovadă grăitoare. Dar ce semn să mai primească Fariseii? De fapt toate cele din jur vorbeau, dar ei erau în căutarea scuzelor pentru necredință și a dovezilor pentru convingeri pe care deja le aveau. Ei nu căutau să cunoască pe Dumnezeu și nici să-l accepte vreodată, așa cum și azi sunt mulți care nu caută având întrebarea, ci caută având răspunsul, dorind doar să și-l întărească. Pentru o astfel de atitudine Dumnezeu nu face minuni, nu oferă dovezi, nu face privilegii. Semnele au fost făcute deja, El s-a prezentat și a făcut-o suficient. Despre ce ne vorbește cerul roșu? Citește în continuare „Cerul roșu…”

7 : 4000

După ce mulțumește și binecuvintează, Isus ia cele 7 pâini și rupe din ele. Cu bucățile rezultate îi trimite pe ucenici să împartă mulțimii-nu mai puțin de 4000 de bărbați, pe lângă care erau un număr nespecificat de femei și copii. Mi-i imaginez pe ucenici, făcând un dute-vino cu coșuri pline, cu capul plecat și îngândurat făcând la nesfârșit calculul 7:4000… Și la fiecare reîncărcare realizau că matematic ceva nu dă bine. Teoretic 7:4000=0,00175. Cam atât dintr-o pâine se cuvinea fiecăruia. Dar pâinea era din belșug, acest 0,00175 era foarte mare, oamenii se săturau, iar împărțirea a dat și rest: 7 coșuri pline de fărîmituri. Adică, restul e mai mare decât deîmpărțitul…
La final, osteniți, plini de acid lactic, și cu spatele rupt de durere (tocmai strânseseră fărîmiturile dintre firele de iarbă) se așează lângă coșuri tăcuți. A fost multă treabă cu 7 pâini. Mulțimea plecase deja iar ei își repetau constant și acuzator întrebarea dinaintea minunii: „Cum vom putea hrăni atâția oameni?”
Învățătorul îi privea apăsat… nici acum nu au înțeles, se gândea la fel de tăcut! Nici ei, nici noi nu am înțeles că purtarea de grijă o are El, că e necesară abandonarea în forța și autoritatea Sa, că El este Dumnezeu și nimic nu e prea puțin sau prea mic pentru El.

Există printre noi…

”Există un popor care a fost împrăştiat şi împărţit printre popoare, în toate provinciile împărăţiei tale, un popor ale cărui legi sunt diferite de ale tuturor popoarelor, precum şi de legile împăratului.” Acestea sunt cuvintele cu care Haman s-a prezentat înaintea împăratului persan Xerxes I (Ahașveroș), cu aproape 500 î.H. Acest raport a fost prezentat din pizmă, din invidie și umilire publică, deoarece Mardoheu nu acceptase să ia atitudine de închinare în fața unui om, oricât de avar era acesta după ”respect”. Iar Haman nu dorea să scape doar de Mardoheu, ci de tot neamul lui, pentru că toți trăiau după ”legi diferite”, un popor care putea fi cu ușurință identificat nu cu buletinul ci după port. Îi puteai numi, îi puteai arăta cu degetul, îi putea numără pe fiecare, din oricare cetate. Ei trăiau altfel! Și din toate povestea asta se naște, deocamdată, doar o întrebare: Mai este identificabil acel popor? Dacă neglijăm recensământul și mersul duminical la biserică, putem totuși ”arăta cu degetul” spre un popor a cărui legi sunt diferite? Sunt ei evidenți? Acel grup de oameni care nu viețuiește după legea capitalistă, după legea selecției naturale prin care îți elimini semenul ”mai slab”, după legea speculației, a fructificării momentului, a ”descurcărețului”, după legea plecăciunii false în fața ”mai marilor”, sau altele asemenea lor. Există oameni care trăiesc diferit? Unde sunt? Care sunt?

Renovări – se dă cu var!

O lucrare foarte bună! Dar numai dacă e făcută la finalul altor pași: curățat, îndepărtat ciuperci, îndreptat, șlefuit, etc. Iar varul, la final încununează munca și o face prezentabilă. Din păcate, se practică mult o văruire superficială, ieftină, mulțumitoare și foarte păguboasă. Se dă cu var pe deasupra. Nu ne punem prea mult mintea cu ce se ascunde sub pelicula de var. Ar lua prea mult timp să facem o lucrare serioasă, ar fi prea scump, iar la statistici nu dă bine. Numărul, culoarea, imaginea, mirosul… astea contează. Dar un pic dacă zgârii peretele, iese la iveală mizeria de dedesubt. Morminte văruite, așa îi numea Isus pe astfel de oameni. Frumoși, albiți pe dinafară, dar dacă le deschideai gura, dacă apucai să privești în interior găseai doar întuneric, miros greu de cadavru (propriu și a celor uciși prin purtarea lor). Vremurile devin și mai tulburi, iar unora nu le mai este rușine nici să își etaleze gunoiul. Au renunțat și la var. Ba chiar, mucegaiul a luat locul varului și e prezentat ca ultimă și ingenioasă metodă decorativă, cu priză destul de mare la public.

”Morminte văruite” –  ce imagine!!! Oare astăzi cum ne-ar zice?

Oricum, Isus a avut și are încă puterea să curățe deplin: interior și exterior. El nu dă cu văr. El face toată ființa nouă, apoi o îmbracă în haine albe, strălucitoare.

Vasile Şeicaru – Antiprimăvara

M-a prins în gânduri această melodie. Nu de iarna de afară mă tem, ci de iarna din noi. De înghețul care ne prea prinde și ne fac inerte organele simțirii și gândirii. ”Atâta iarna e în noi…” Să fie așa? Sau ”Schimbări mai grave decât moartea…” Care or fi alea? Sunt? Cum sunt? Și tot așa, gânduri încâlcite prin cuvintele cântecului. Audiție plăcută!

Citește în continuare „Vasile Şeicaru – Antiprimăvara”