Fără cuvinte

Cucerirea Ierihonului seamānă cu Învierea. Ambele vorbesc despre o trecere de pe un teritoriu pustiu, blesteman, fără viață într-altul al vieții, al binecuvântării şi al belşugului. Aceasta se face trecând Iordanul, trecând prin moarte la înviere, lăsând trecutul şi îmbrățişând viitorul. Trebuie să cadă nişte ziduri, zidurile cetăți „eu”, cetate care nu poate fi cucerită pentru a deveni un teritoriu al lui Dumnezeu decât aşa. Din toată istoria căderii Ierihonului cel mai mult m-a impresionat liniştea, ca atitudine primită prin poruncă, direct de la Dumnezeu. El le-a spus aşa: „Să nu strigaţi, să nu vi se audă vocile şi să nu vă iasă nici un cuvânt din gură, până în ziua când vă voi porunci să strigaţi! Aşadar doar atunci să strigaţi.” Mi-i imaginez pe toți acei oameni războinici, cu armele pe ei, păşind unul după altul, ocolind cetatea fără să scoată un cuvânt. 40.000 de luptători mărşăluiesc într-o linişte sfâşietoare. Se auzeau doar paşi, vântul şi pe alocuri trâmbițe. De ce toată această procesiune în linişte? De ce vroia Dumnezeu ca ei să nu scoată o vorbă? Nimeni! Cred că pentru a medita! Am ajuns la concluzia că orice cuvânt rostit e într-un fel pierdut. Nu mai este al tău, nu te mai roade pe tine, ci zboară oriunde, incontrolabil. Dar prin tācere, orice gând rămâne al tău, al meu. Ne macină, ne răscoleşte, ne expune pe noi nouă, ne înmoaie, ne întăreşte, ne doare şi ne vindecă. Când vorbeşti nu te mai auzi! Tăcerea ți se adresează personal. Tot alaiul acela de oameni mergea apăsat de gând şi împins de promisiune, de speranță. Toate episoadele din pustie se derulau în mintea lor, toate minunile lui Dumnezeu şi toate îndărătniciile lor le vorbea. Era tăcerea dinaintea cuceririi, exact ca tăcerea celor trei zile dinaintea învierii. Ceea ce lipseşte azi cel mai evident omenirii este tăcerea. Este liniştea exterioară sincronizată cu zumzetul interior. E expunerea la gând, la sine, la memorie, la conştiință. La sărbătorile noastre e multă gălagie, care „te fură” de la subiect. Astăzi, după atâtea milenii de la acel eveniment, recomand câteva clipe de tăcere care să se finalizeze cu strigătul biruinței… al biruinței lui Dumnezeu asupra zidurilor noastre. E strigătul învierii! Am vizitat în ziua învieri o catedrala impunătoare cu fast, cu lume multă, cu zgomot prea mult, apoi am găsit liniştea într-o mică capelă pentru rugăciune. Şi acolo am strigat înlăuntrul meu, ca să nu se piardă, un biruitor: „Hristos a înviat”!

Ne merge rău!

Vă sună cunoscută afirmația? Cred ca a ajuns un fel de reflex să afirmăm acest lucru, să îl credem și să ne comportăm în consecință. Aceste vorbe s-au răspândit la un moment dat și în poporul evreu, care se îndrepta spre locul promis. Numeri 11:1”După o vreme poporul a început să se plângă în auzul Domnului că-i merge rău…” Reacția Divinității? ” Domnul a auzit şi s-a aprins de mânie”. Două lucruri trebuie să reținem. Primul e că Domnul aude, iar al doilea e că această afirmație poate să supere sau chiar să mânie pe Dumnezeu.

Ce i-a determinat pe evrei să zică asta? Citește în continuare „Ne merge rău!”

Măgărița

Pentru că pe vremea lui, adică acum 6000 ani în urmă, nu puteai opta pentru  alt mijloc de transport personal decât între cămilă, cal sau măgar, un tânăr, nu foarte înstărit, și-a luat o măgăriță. Și a găsit una deosebită, care a fost sănătoasă și i-a slujit mulți ani, așa încât între ea și stăpân s-a realizat o conexiune specială. Ori de câte ori el dorea să pornească la drum, ea își oferea cu bucurie și credincioșie spinarea, iar el pornea cu liniștea că animalul său își va duce la bun final călătoria, așa cum o făcuse de atâtea și atâtea ori. Doar că, într-o zi parcă dată pe dos, aceasta refuză comenzile. Deodată se abate din drum, aiurea pe câmpuri. Stăpânul se vede nevoit pentru întâia oară să corijeze animalul și îi aplică câteva lovituri. Ciudat… după ani de zile, măgărița se comportă neadecvat. Cu chiu cu vai o readuce pe drum, dar într-o strâmtoare între ziduri aceasta îi prinde prinde piciorul și provoacă rănirea stăpânului. Furios, o lovește din nou, dar nu se întreabă: ”De ce nu mă mai ascultă acest animal care era atât de supus”?!  Mai rău, după câteva momente, măgărița se așează și refuză definitiv să se mai deplaseze. Stăpânul își iese din minți, pune mâna pe un băț și lovește în biata măgărița până când aceasta… prinde glas. Și nedumerită, apăsată, neînțeleasă întreabă: ”Ce ţi-am făcut de m-ai bătut de trei ori? … Nu sunt eu măgăriţa ta pe care ai călărit din zilele tinereţii tale până astăzi? Am eu obiceiul să mă port astfel?”

Și în momentul acela, omului nostru i se deschid ochii, și vede înainte un înger al Domnului ce stătea cu sabia scoasă, pregătit să aducă un mesaj. Citește în continuare „Măgărița”

Hrănește-te ca acela care vrei să devii

Devenim ceea ce mâncăm, trupește și sufletește de asemeni. Sau altfel spus, suntem ceea ce consumăm. Poftă bună!

PS. Iar pentru a înțelege și mai bine ce povestea de mai sus, să ne amintim ce spune Hristos (Înțelepciunea întrupată): ”Omul nu se hrănește doar cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Omul… Dar noi, cu ce ne hrănim?

Știință vs Credință #1

În cadrul universitar și chiar mai devreme, ideea că știința și Dumnezeu sunt antagonice, aproape că s-a generalizat. Puțini oameni de știință mai au curajul să declare că știința nu explică chiar tot, ori că sunt încă multe semne de întrebare, sau chiar să meargă până acolo încât să spună că studiile științifice indică spre existența unei Înțelepciuni care a făcut ordine și care guvernează prin legile puse în natură. Profesorul Florin Colceag nu se rușinează să pună știința la lucru în cunoașterea lui Dumnezeu.

Așa vrea mama

Doamna Zebedei ia atitudine cu privire la viitorul copiilor ei. Cei doi fii din ilustrata lui Matei, erau mari, erau oameni în toată puterea și totuși, cu mama lângă ei, sau mai degrabă cu ei pe lângă mama care avea o dorință pornesc spre noul lider. Evanghelistul relatează că era cerința ei specială ca cei doi să fie oameni mari, de prim rang în Împărăția noului Învățător. Așa vrea mama. Ea decide, ea visează, ea acționează, ea vorbește, ea pune pilele, ea aranjează lucrurile așa încât fii ei să împlinească visurile ei. Iar ei au consimțit la aceasta și au cedat libertatea în mâinile ei. Mame, tați, părinți care au dorința puternică de a conduce copiii, spre cele mai „bune poziții”. Dar de câte ori sub aceste visuri se ascunde egoism, frică, dorință de putere, manipulare, complex de inferioritate? Sunt de acord și apreciez părinții care doresc și fac cel mai „bun bine” pentru copiii lor, dar până unde se poate merge? Când pierde copilul libertatea să se dezvolte ca individ de sine stătător, liber de a gândi și acționa, capabil și responsabil să răspundă de propriile decizii, cu capacitate de luptă, cu ambiție, cu independență, cu bucuria vieții, cu gustul înfrângerii și al victoriei pe buze? În cazul unor copii, din păcate, răspunsul este ”probabil niciodată”.

Ferice ≠Bravo

De câte ori am zis în mintea noastră sau chiar am verbalizat un ”BRAVO” atunci când cuvintele unei persoane ni s-au părut dumnezeiești, venite parcă direct de la Cel Preaînalt? Asta e reacția imediată a noastră. Noi apreciem de multe ori oamenii pentru spiritualitatea lor, a mesajelor sau a răspunsurilor înțelepte, însă Isus face un lucru foarte interesant: El zice că nu e meritul omului, că nu carnea și sângele, adică nu abilitățile constructive sau cele antrenate sunt relevante, ci hăruirea, descoperirea de la Dumnezeu. Când acesta își întrebase ucenicii ce credeau despre El, cine este, fiecare se dădea cu părerea într-un fel sau altul. Petru, după relatarea lui Matei (16:16), remarcă: ”Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” Parcă îi văd pe colegii lui plini de admirație pentru spusele lui Petru, pentru curajul lui, pentru înțelepciunea dobândită. Dar Isus adaugă imediat: ”Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea și sângele ți-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri”! Citește în continuare „Ferice ≠Bravo”

Legalizarea furtului

Se iese în stradă în număr mare pentru că interesele perfide ale unor „aleși” caută legalizarea unor hoții în raport cu legea normală. Ei doresc, și pe lângă ei câți alții, să legalizeze hoția. Ei bine, dacă furtul, până la un plafon valoric dat, ar fi legalizat, ce aș face eu? Tu ce ai face? Acoperit de lege, aș fura? Niște oameni au întrebat pe Isus dacă e „legal” divorțul, iar El a spus că Dumnezeu a intenționat să Nu accepte această practică,la care ei au argumentat cu faptul că Moise a dat voie ca bărbatul să dea o carte de despărțire(Moise era cel mai important învățător, prooroc și aducătorul legii, deci putea și trebuia să fie ascultat). Isus însă le zice:” Din pricina împietririi inimii voastre v-a dat voie să faceți așa!”
Revenind la întrebarea de mai sus, dacă s-ar aproba prin legi de stat acțiuni care sunt acceptate „nelegiuiri” undeva în cel mai ascuns loc al conștiinței mele, ce aș face? Aș folosi portița, aș specula momentul, sau mi-aș păstra conștiința curată, călcând pe pornirea de moment spre biruința sinelui? Îmi amintesc de filmul „The purge”. El pune în scenă o societate în care 364 de zile nu ai voie să faci rău, dar o zi pe an ai dreptul sa faci orice, oricum, totul fiind legal: ”12-hour period in which any and all crime is legalized”. Un fel de România propusă de guvernanții noștri. Citește în continuare „Legalizarea furtului”