Sucevița – mănăstirea verde

Fiecare din mănăstirile Bucovinene are pe fundalul picturilor exterioare o culoare predominantă, de fond. Sucevița e recunoscută pentru culoare verde, culoare ce pare a fi inspirată de la dealurile cu pășuni sau păduri ce o înconjoară. Pe timpul verii, această vale ce adăpostește satul, acum stațiune turistică, în care se încadrează atât de bine mănăstirea, poate fi admirată de pe ambele direcții: fie de pe Dealul Neagu (versantul nordic), fie de pe Furcoi (vesrsantul sudic). Pentru cine dorește, se pot face câteva drumeții deosebite prin pădure cu ”finish-ul” în aceste puncte de belvedere, ori, pentru cei mai puțin dispuși la efort, se poate face urcarea direct de lângă mănăstire.

IMG_2024 Citește în continuare „Sucevița – mănăstirea verde”

Fără cuvinte

Cucerirea Ierihonului seamānă cu Învierea. Ambele vorbesc despre o trecere de pe un teritoriu pustiu, blesteman, fără viață într-altul al vieții, al binecuvântării şi al belşugului. Aceasta se face trecând Iordanul, trecând prin moarte la înviere, lăsând trecutul şi îmbrățişând viitorul. Trebuie să cadă nişte ziduri, zidurile cetăți „eu”, cetate care nu poate fi cucerită pentru a deveni un teritoriu al lui Dumnezeu decât aşa. Din toată istoria căderii Ierihonului cel mai mult m-a impresionat liniştea, ca atitudine primită prin poruncă, direct de la Dumnezeu. El le-a spus aşa: „Să nu strigaţi, să nu vi se audă vocile şi să nu vă iasă nici un cuvânt din gură, până în ziua când vă voi porunci să strigaţi! Aşadar doar atunci să strigaţi.” Mi-i imaginez pe toți acei oameni războinici, cu armele pe ei, păşind unul după altul, ocolind cetatea fără să scoată un cuvânt. 40.000 de luptători mărşăluiesc într-o linişte sfâşietoare. Se auzeau doar paşi, vântul şi pe alocuri trâmbițe. De ce toată această procesiune în linişte? De ce vroia Dumnezeu ca ei să nu scoată o vorbă? Nimeni! Cred că pentru a medita! Am ajuns la concluzia că orice cuvânt rostit e într-un fel pierdut. Nu mai este al tău, nu te mai roade pe tine, ci zboară oriunde, incontrolabil. Dar prin tācere, orice gând rămâne al tău, al meu. Ne macină, ne răscoleşte, ne expune pe noi nouă, ne înmoaie, ne întăreşte, ne doare şi ne vindecă. Când vorbeşti nu te mai auzi! Tăcerea ți se adresează personal. Tot alaiul acela de oameni mergea apăsat de gând şi împins de promisiune, de speranță. Toate episoadele din pustie se derulau în mintea lor, toate minunile lui Dumnezeu şi toate îndărătniciile lor le vorbea. Era tăcerea dinaintea cuceririi, exact ca tăcerea celor trei zile dinaintea învierii. Ceea ce lipseşte azi cel mai evident omenirii este tăcerea. Este liniştea exterioară sincronizată cu zumzetul interior. E expunerea la gând, la sine, la memorie, la conştiință. La sărbătorile noastre e multă gălagie, care „te fură” de la subiect. Astăzi, după atâtea milenii de la acel eveniment, recomand câteva clipe de tăcere care să se finalizeze cu strigătul biruinței… al biruinței lui Dumnezeu asupra zidurilor noastre. E strigătul învierii! Am vizitat în ziua învieri o catedrala impunătoare cu fast, cu lume multă, cu zgomot prea mult, apoi am găsit liniştea într-o mică capelă pentru rugăciune. Şi acolo am strigat înlăuntrul meu, ca să nu se piardă, un biruitor: „Hristos a înviat”!

Europeanul și Biblia

Prin negarea creștinismului, europenii își neagă în fapt istoria, rădăcinile. Refuză să dea credit unei filozofii care, vrem nu vrem, a construit ceea ce avem astăzi pe acest continent. Iată o declarație frumoasă a lui G. Liiceanu: ”Pentru că a nu ști Biblia este un fapt de incultură crasă pentru un european. Un om care nu cunoaște Biblia nu are acces la alfabetul culturii europene și riscă, de pildă, să se plimbe în marile muzee ale Europei ca pe o plantație de cartofi. G. Liiceanu”

img_7407tx
Biserica OSCAR, Stockholm
img_7404
Biserica OSCAR, Stockholm

Poteci

Pădurea te împiedică să vezi departe, însă ea te obligă să privești mai aproape, să te concentrezi asupra imediatei proximități și să tânjești, să aștepți ”departele”. Traseul prin pădure e, în definitiv, un act de credință…

Pe creastă, traseul devine glorios, deschis, larg, în contact cu cerul, dar în același timp este și primejdios. Ajuns aici, înseamnă că frica și oboseala sunt depășite, iar tu te bucuri de o poziție privilegiată,  singuratică și aerisită. Aici prinzi din gustul libertății!

img_6025
Creasta masivului Toroiaga (Munții Maramureș) – Culmea Fântâna

Ceahlău – un munte, o poveste

Doar un scurt episod al unei frumoase experiențe trăită în această vară, alături de Neli, pe câte meleaguri… Una din cele mai valoroase ”acumulări” pe care o poate dobândi omul este călătoria. Privești și înveți: să taci, să cânți, să luminezi, să parfumezi, să răsai, să fii tare, să susții, să relfecți și să reflectezi. Înveți că nu ești singurul, nici cel mai tare, nici cel mai slab, nici cel mai important, nici cel mai uitat, nici cel mai curat, nici cel mai pătat… Ești tu, în fața ta, a cerului și abia apoi în fața celor care te știu.

 

Pășuni bune

Nu mă tem… Tu mă duci la pășuni verzi, proaspete, sănătoase și la izvoare necontaminate, oxigenate, dătătoare de viață. Sunt la adăpost în staulul tău, și tot cu Tine ajung pe culmile cele mai înalte. Ma bucur cu Tine și sunt plin de admirație când privesc măreția Ta în tot ce ai întocmit.

 

Foto: Ciprian Ș. 

 

Limita

IMG_6791

Suntem parte a unui întreg, iar limitele noastre ne ”identifică”, ne dau o personalitate irepetabilă. Tot ce atingem seamănă cu noi, iar noi semănăm cu tot ce ne-a atins.

Gardurile sunt bune, ele îți asigură o identitate, însă nu trebuie făcute prea înalte. Frica, egoismul, invidia sunt cauze ale ridicării și fortificării lor. Liniștea, simplitatea, curăția, onestitatea vor menține mereu limite rezonabile, cu frumusețea posibilității schimbului reciproc.

Foto: Ciprian S.

Săpânța – cimitirul cu glas

E atât de bine cunoscut acest cimitir ca „cimitirul vesel”. Tocmai l-am vizitat, însă veselia parcă nu o puteam regăsi nicăieri, nici pe monumentele realizate întru amintirea celor trecuți şi nici pe chipurile celor care treceau pe aici…spre trecere. Până la urmă, moartea nu are cum să fie motiv de haz, de veselie. Dar iată că poate grăi… Citește în continuare „Săpânța – cimitirul cu glas”