Păgânii și judecata

Judecata e o acțiune care ne este la îndemână fiecăruia dintre noi, deși suntem  sfătuiți, suntem educați  să gândim și să acționăm exact în opoziție. Ne sunt atât de bine cunoscute cuvintele ”mila biruiește judecata” sau ”nu judecați ca să nu fiți judecați, căci cu ce măsură judecați cu aceeași măsură veți fi judecați”, cuvinte care vin ca să ne încurajeze în a avea acest mod de gândire care nu se repede la a judeca și cu atât mai puțin la a da sentințe, la a arăta cu degetul, la a ”ține minte”. E însă parcă lipită de noi această ”slăbiciune” și găsim pentru ea suficiente scuze, așa încât să nu ne simțim prea acuzați atunci când o facem, ba chiar ne simțim îndreptățiți să o facem, dacă nu chiar considerăm că suntem datori, chemați, ”unși” să realizăm judecata. Această calitate nu este una la îndemână, accesibilă oricui, ci este una de sorginte supra umană, ce derivă mai degrabă de la îngeri sau chiar de la Dumnezeu. Nu te aștepți de la oricine să aibă puterea de a nu judeca, ci dimpotrivă, știm că astfel de oameni sunt rari, sunt speciali, sunt parcă pierduți printre noi din secole trecute. Acești oameni trebuie să fie într-o legătură specială cu cerul, cu spiritualitatea, cu Dumnezeu. Dar surprizele pot să apară…

În drumul spre Tars, o corabie destul de mare este blocată pe mare de o furtună puternică. În disperare de cauză oamenii aruncă aproape toate bunurile de pe barcă sperând ca aceasta să nu se scufunde. Furtuna continuă așa că încep procesele de conștiință, fiecare căutând să afle a cui e vina, cine a supărat vreun zeu atât de tare încât o asemenea nenorocire a venit asupra lor. Prin tragere la sorți aceștia îl găsesc vinovat pe Iona, evreul pe care l-au luat la bord în schimbul unei sume de bani. Pus în fața acuzațiilor acesta își recunoaște vina și propune imediat soluția salvatoare: ”Aruncați-mă în apă și marea se va liniști”! De la acești oameni idolatri, păgâni, care nu aveau ca preocupare primordială lucrurile legate de sfințenie, pioșenie, evlavie, te așteptai să-l apuce imediat pe evreu și să-l arunce cât colo. Relatarea continua însă într-un mod cu totul surprinzător. Ea spune că ”Bărbaţii aceia au încercat totuşi să vâslească pentru a se putea întoarce pe uscat, dar n-au reuşit, căci marea se învolbura tot mai tare împotriva lor.” Abia după aceasta încercare de a rezolva problema fără să îl arunce pe Iona în mare, se roagă ei înșiși către Dumnezeu, care nu era dumnezeul lor, ci a lui Iona, și apoi, eliberându-se de vina sângelui lui, îl aruncă peste bord.

Acești ”păgâni” nu execută rapid, nu condamnă la moarte, nu sunt superficiali sau egoiști ci acordă o șansă, încearcă să salveze situația, se tem să îl judece și să îl arunce pe Iona în apă, așa că se străduiesc să vâslească. E o bună lecție pentru mine. Ce aș face eu dacă aș descoperi că în jurul meu totul merge prost, totul se clatină din cauza unui om? Cum l-aș trata? Cât de repede i-aș semna sentința? Poate vei zice: ”oamenii aceea nu l-au aruncat pentru că se temeau de Dumnezeul lui Iona”! Ei bine, dar oamenii pe care eu îi judec, pe care eu îi arunc din barcă, pe care eu îi notez în agenda mea specială, nu au oare același Dumnezeu? Nu judeca, e o provocare mare pentru mine și probabil pentru tine. A încerca să ascultăm de această poruncă e ca și cum ar trebui să renunțăm benevol la o prăjitură gustoasă(și nesănătoasă).