Fără cuvinte

Cucerirea Ierihonului seamānă cu Învierea. Ambele vorbesc despre o trecere de pe un teritoriu pustiu, blesteman, fără viață într-altul al vieții, al binecuvântării şi al belşugului. Aceasta se face trecând Iordanul, trecând prin moarte la înviere, lăsând trecutul şi îmbrățişând viitorul. Trebuie să cadă nişte ziduri, zidurile cetăți „eu”, cetate care nu poate fi cucerită pentru a deveni un teritoriu al lui Dumnezeu decât aşa. Din toată istoria căderii Ierihonului cel mai mult m-a impresionat liniştea, ca atitudine primită prin poruncă, direct de la Dumnezeu. El le-a spus aşa: „Să nu strigaţi, să nu vi se audă vocile şi să nu vă iasă nici un cuvânt din gură, până în ziua când vă voi porunci să strigaţi! Aşadar doar atunci să strigaţi.” Mi-i imaginez pe toți acei oameni războinici, cu armele pe ei, păşind unul după altul, ocolind cetatea fără să scoată un cuvânt. 40.000 de luptători mărşăluiesc într-o linişte sfâşietoare. Se auzeau doar paşi, vântul şi pe alocuri trâmbițe. De ce toată această procesiune în linişte? De ce vroia Dumnezeu ca ei să nu scoată o vorbă? Nimeni! Cred că pentru a medita! Am ajuns la concluzia că orice cuvânt rostit e într-un fel pierdut. Nu mai este al tău, nu te mai roade pe tine, ci zboară oriunde, incontrolabil. Dar prin tācere, orice gând rămâne al tău, al meu. Ne macină, ne răscoleşte, ne expune pe noi nouă, ne înmoaie, ne întăreşte, ne doare şi ne vindecă. Când vorbeşti nu te mai auzi! Tăcerea ți se adresează personal. Tot alaiul acela de oameni mergea apăsat de gând şi împins de promisiune, de speranță. Toate episoadele din pustie se derulau în mintea lor, toate minunile lui Dumnezeu şi toate îndărătniciile lor le vorbea. Era tăcerea dinaintea cuceririi, exact ca tăcerea celor trei zile dinaintea învierii. Ceea ce lipseşte azi cel mai evident omenirii este tăcerea. Este liniştea exterioară sincronizată cu zumzetul interior. E expunerea la gând, la sine, la memorie, la conştiință. La sărbătorile noastre e multă gălagie, care „te fură” de la subiect. Astăzi, după atâtea milenii de la acel eveniment, recomand câteva clipe de tăcere care să se finalizeze cu strigătul biruinței… al biruinței lui Dumnezeu asupra zidurilor noastre. E strigătul învierii! Am vizitat în ziua învieri o catedrala impunătoare cu fast, cu lume multă, cu zgomot prea mult, apoi am găsit liniştea într-o mică capelă pentru rugăciune. Şi acolo am strigat înlăuntrul meu, ca să nu se piardă, un biruitor: „Hristos a înviat”!

Paștele florilor

Paștele florilor e mai timpuriu. Data acestei sărbători se calculează mai simplu; de fapt nu se calculează. Ea începe în primele zile mai calde de primăvară, când zăpada încă acoperă firele gingașe de floarea ce vor să învie deplin. Pe la noi, primele care o țin sunt brândușele și ghioceii. Spre deosebire de paștele oamenilor, acestea sunt mult mai liniștite, fără cumpărături, fără aglomerație sau agitație, fără spectacol de petarde. Dar se poartă haine noi…cele mai noi, mai curate, mai parfumate, mai simple.  Citește în continuare „Paștele florilor”

Ce stați și vă uitați în sus?

Credința creștină susține că tot ceea ce s-a întâmplat în istorie și tot ce urmează au un singur obiectiv: reinstaurarea Teocrației, sau a Împărăției lui Dumnezeu. Dar, oare în contextul actual al unei Europe frământate de amenințările teroriste, când granițele par a se închide, când se poartă atâtea negocieri pe teme economice și de pace, când lumea își pierde sentimentul de siguranța, de speranța de viața, de liniște pentru ei și mai ales pentru copiii lor, ne mai putem gândi la un astfel de subiect? Câți oare dintre cei care încă au curajul să se declare creștini Citește în continuare „Ce stați și vă uitați în sus?”

Despre humă și ce-i ascuns în ea

Chiar dacă, trecând cu ochii peste aceste cuvinte ți se vor părea cunoscute, ele merită citite din nou, pe tihnă, cu băgare de seamă, cu frământare despre viață, despre rost și despre țintă! Vrând, nevrând, le-am auzit citite de câteva ori în curs de o săptămână și dau o perspectivă a existenței ce merită luată în considerare…

”Dacă omul nostru din afară piere, totuşi lăuntrul nostru este înnoit din zi în zi. Căci necazul nostru uşor de purtat şi temporar, lucrează în noi o greutate veşnică de slavă, dincolo de orice imaginaţie. Noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele care nu se văd, deoarece Citește în continuare „Despre humă și ce-i ascuns în ea”

Așteptând liniștiți Învierea

În oraș e liniște, o liniște ce seamană cu dimineața zilei de 1 ianuarie, sau cu liniștea căzută peste Ierusalim peste noaptea dinaintea învierii. Toata lumea așteaptă miezul nopții, când, cu toate auxiliarele pe lângă, în curtea bisericilor cei mai mulți credincioși vor ”întâmpina” învierea. Așteptăm liniștiți învierea… Citește în continuare „Așteptând liniștiți Învierea”