Oile de România – simbol sau nu…

E adevărat, oaia poate fi un simbol pentru români. Însă poporul român e ca o turmă fără păstor real. Această turmă nu are de-a face cu lideri care să le iubească, care să le protejeze, ci dimpotrivă cu lideri care se comportă ca niște „hoți și tâlhari” după cum însuși Hristos își permitea să se exprime. Ei se poartă ca niște păstori plătiți, care nu au inimă pentru oi și care s-ar dezice în orice moment de acestea. Nu au noțiunea sau ideea jertfei, dar o stăpânesc foarte bine pe cea a câștigului, a stoarcerii, a speculei. Și asta nu trebuie demonstrat… se vede în staul. Oile însă au partea lor de vină. Dacă Isus făcea observația că „oile nu merg deloc după un străin” sau „nu îl urmează”, în cazul nostru lucrurile stau cum mai rău. Oile poporului român se cam aliniază, urmează îndeaproape calea păstorilor falși, sunt complice la autodistrugere. Liderii turmei sunt de fapt tot niște oi, dintre oi, dar cu un comportament ceva mai „căpresc”. Ei se cățăra mai sus, se fac vizibili, behăie mai tare, împung și scuipă. Restul nu face altceva decât să îi invidieze, să le aștepte căderea, sau, dacă reușesc, să le urmeze calea. E nevoie de păstori care să fie dintr-o plămădeala mai aleasă decât turma, și de niște oi dispuse să asculte vocea care cheamă către pășuni bune și izvoare curate. Atunci nu va mai fi o problemă să fim reprzentați prin chipul unei oi…

P.S. Lămuritor este textul din Ioan 10.

Renovări – se dă cu var!

O lucrare foarte bună! Dar numai dacă e făcută la finalul altor pași: curățat, îndepărtat ciuperci, îndreptat, șlefuit, etc. Iar varul, la final încununează munca și o face prezentabilă. Din păcate, se practică mult o văruire superficială, ieftină, mulțumitoare și foarte păguboasă. Se dă cu var pe deasupra. Nu ne punem prea mult mintea cu ce se ascunde sub pelicula de var. Ar lua prea mult timp să facem o lucrare serioasă, ar fi prea scump, iar la statistici nu dă bine. Numărul, culoarea, imaginea, mirosul… astea contează. Dar un pic dacă zgârii peretele, iese la iveală mizeria de dedesubt. Morminte văruite, așa îi numea Isus pe astfel de oameni. Frumoși, albiți pe dinafară, dar dacă le deschideai gura, dacă apucai să privești în interior găseai doar întuneric, miros greu de cadavru (propriu și a celor uciși prin purtarea lor). Vremurile devin și mai tulburi, iar unora nu le mai este rușine nici să își etaleze gunoiul. Au renunțat și la var. Ba chiar, mucegaiul a luat locul varului și e prezentat ca ultimă și ingenioasă metodă decorativă, cu priză destul de mare la public.

”Morminte văruite” –  ce imagine!!! Oare astăzi cum ne-ar zice?

Oricum, Isus a avut și are încă puterea să curățe deplin: interior și exterior. El nu dă cu văr. El face toată ființa nouă, apoi o îmbracă în haine albe, strălucitoare.

Erou pentru mine

Pentru mulți am învățat să lupt,
să dovedesc curaj și să înving.
Pentru mulți, din greu lucrez la chip
și pentru mulți tânjesc să reușesc.

Părinți, prieteni, toți la grup
profesori, preoți și vecini
mă urmăresc cu ochi de lup
Sperând doar ”foarte bine” să obțin.

Tu și mulțimea

Comportamentul tău, și al meu, este unul mereu adaptat ”mulțimii”. Acest lucru este bun într-o măsură, și spun asta gândindu-mă la regulile scrise sau nescrise de conduită în spațiul public, de respect și atenție față de cei care ne înconjoară, de necesitatea ieșirii din propriul cort pentru a înțelege și ameliora situația în alte corturi.
Dar, cine ești tu dacă nu ar fi mulțimea? Cum te-ai comporta? Cum ți-ai exprima gândul(având în vedere că abia ieșit din mulțime poți considera că ai un gând propriu)? Citez pe G. Liiceanu, care la rândul lui citează pe Kierkegaard:

Privește aproape, sau…aproapele

Datoria noastră cea mai mare e să răspundem nevoilor celor de aproape. Persoanele care se bucură sau suferă cel mai mult pe seama acțiunilor noastre sunt cele „de aproape”. Suntem tentați să dăm bine în societate, între prieteni, colegi, străini, mulți din ei fiind poate persoane pe care îi vedem o singură data. Și totuși acolo ne apărăm, poate prea atent, imaginea, numele. Aceasta însă este o cursă scurtă, iar premiul este pe măsură de valoros. „Aproapele” însă, trebuie să fie prioritatea mea.

Săpânța – cimitirul cu glas

E atât de bine cunoscut acest cimitir ca „cimitirul vesel”. Tocmai l-am vizitat, însă veselia parcă nu o puteam regăsi nicăieri, nici pe monumentele realizate întru amintirea celor trecuți şi nici pe chipurile celor care treceau pe aici…spre trecere. Până la urmă, moartea nu are cum să fie motiv de haz, de veselie. Dar iată că poate grăi…

Ești un model!!!

Tot mai puțină lume este dispusă să învețe…  Cauze? Posibil din mândrie, oboseală, ipocrizie, lipsă de motivație, comoditate și cu siguranță din lipsă de modele. De fapt, probabil că cei mai mulți învață de la modelele lor, care nu învață. Și ce pot învăța de acolo decât că…nu are rost să te chinui cu învățatul. Nu am curaj să exprim un procent al celor care cred că totuși sunt încă interesați de învățare(dezvoltare, creștere, etc.), dar mă tem că este unul mic, foarte mic. Astăzi m-am întrebat serios, dacă pentru atât de puține persoane mai este nevoie de modele?! Răspunsul meu: DA! E chiar mai important ca oricând! Dacă nici ei nu mai găsesc măcar ici colo câte un model la care să se poată raporta încrezători, atunci viitorul lor și al nostru, s-ar cufunda într-un întuneric tot mai gros. 

Lumini de toamnă

Doar câteva imagini cu lumina caldă a toamnei si…

o secvența de muzică clasică care să aducă liniștire…

Suplinind pe Dumnezeu

Atunci când eu nu pot ajunge la o oră cu elevii mei, trimit un profesor suplinitor și îi spun să facă cutare și cutare lucru. El merge și nu face de la sine, ci în numele meu, în locul meu, respectivele lucruri. Dacă face altceva decât ceea ce eu am cerut, nu mă mai reprezintă, ci se reprezintă. Ei bine, noi nu putem pretinde că facem ceva în Numele Lui, decât în cazul în care acea acțiune chiar Îl are pe El în centru, urmărește voia Lui, se încadrează în ceea ce El dorește a fi înfăptuit.

Sintagma aceasta ”în Numele Domnului” – nu-și găsește