Situații care ne depășesc

”Știu, Doamne, că soarta omului nu este în puterea lui; nici nu stă în puterea omului, când umblă să-și îndrepte pașii spre țintă.” Aceste cuvinte ale lui Ieremia, au o conotație deterministă, dau o nuanță predestinată a evenimentelor. Nu vreau să fac aici o dezbatere pro sau contra predestinării, pentru că nici nu ar fi de vreun folos, și nici nu aș fi în măsură. Dar când am citit ultima dată aceste cuvinte am zis în inima mea: ”De atâtea ori am simțit și eu asta! Oare unde îmi vei conduce pașii mei, Doamne?”

Nu știu unde se întâlnesc, care e punctul în care ele converg, dar trebuie să recunosc că m-am întâlnit cu ambele din următoarele situații: de o parte, momente când am conștientizat că acțiunile mele, deciziile mele au fost responsabile de un anumit rezultat, situație în care nu puteam nici cum să imput altcuiva deznodământul, nici vreunui om, nici divinității, ci doar mie; de altă parte momente în care m-am simțit mic, neputincios, sau chiar neimportant în ecuația decursului de fapte. Vorbesc despre acele momente când nu am putut face nimic pentru ca un eveniment să aibă sau să nu aibă loc. Momente în care nu am fost pe picioarele mele, când soarta nu am simțit-o în mâinile mele, când eram într-o barcă iar vâslele nu le aveam în mână. Am fost purtat în locuri și situații pe care nu le-am determinat, și nici nu le-am putut nici evita. Eram acolo, condus de o forță, de o ființă, de o voință mai înaltă decât a mea!

Și mai interesante mi s-au părut momentele când cele două realități, sau cele două direcții de acțiune, parcă s-au contopit, au conlucrat la realizarea unui obiectiv. Atunci, eu am făcut tot ceea ce ținea de mine, am depus tot efortul necesar, am pus detaliile cap la cap, după cea mai iscusită procedură la îndemână, iar lucrurile s-au legat mai bine, mai ușor, mai fin decât calculasem eu, sau decât îmi stătea mie în putere a face. Era un fel de întâlnire armonioasă a voințelor, a planurilor, și a rezultatelor.

Revin la situația precizată de Ieremia, probabil într-un moment în care s-a văzut depășit de situație, când a recunoscut că soarta lui, ținta lui este în mâinile lui Dumnezeu, a persoanei ce conduce într-un mod prea tainic pentru el, și pentru mine, istoria. Ce faci când treci pe aici? Cât te poți zbate? Cât te poți plânge? Care ar fi atitudinea cea mai bună, eficientă, benefică, morală? Cât te poți certa cu Dumnezeu, cu ”soarta”, cu necunoscutul, cu ceea ce te depășește? Nu știu… Dar mi-aș dori să pot face diferența dintre acele momente când sunt responsabil, și acelea când nu ține de mine. Mi-aș dori deasemenea, să știu să ma încarc de responsabilitate atunci când este cazul, și să ma descarc de ea, atunci când așa se cuvine. Să am liniște, să știu să ma las condus, modelat, dirijat de Cel care vede în afara timpului, spațiului, materialului.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s