Mă așez liniștit pe scaunul mașinii, dau geamul până jos pentru a se aerisi, și rup mai departe din micul dejun… un covrig luat de peste drum. Pe lângă mașină, trec repejor două tinerele, de aceeași vârstă, colege presupun. Una e în ținută obișnuită de vară, cu un jeans și un tricou, cealaltă e ”credincioasă”; are fustă și batic. Din discuția lor, fără să urmăresc anume asta, prind atât: ”La ce mi-a făcut ea, eu o urăsc acum, o urăsc”! Acestea erau cuvintele care m-au pus pe gânduri, spuse apăsat de către fata cu batic. ATENȚIE! NU vreau să judec tânăra respectivă, și nici să arunc cu noroi în persoanele cu un astfel de port(vestimentar), ci doar vreau sa privesc la scenă…

M-a contrariat antagonismul din imagine. Baticul, e în acest caz un semn al supunerii, sau mai degrabă al apartenenței, al adeziunii față de un grup de oameni care se  numesc ”creștini”, sau ”urmași ai lui Hristos”. Dar semnele după care Învățătorul spunea că vom fi recunoscuți, sunt dragostea, unitatea, iertarea… Aici îmi scapă ceva… Noi, cei care ne mai numim creștini, sub ce semn distinctiv ne adunăm? Cu ce le arătăm celorlalți identitatea noastră? Peștele, crucea, flacăra? Dar, mai reușim să fim o mărturie reală?

De fapt, nu trebuie să dovedim nimic… Trebuie să fim! Și oamenii vor cunoaște cine suntem, indiferent ce semne distinctive vom purta.

Anunțuri